Editorial: Foamea de sens

Iată că a sosit, din nou, şi drăguţul de septembrie. Iar anul ăsta toamna a venit… Nuuu! Nu cu melancolie, ci cu dor. Dor… de şcoală. De gălăgie gureşă pe coridoare şi sunet de clopoţel, de creioane neîncepute şi caiete noi-nouţe, cu filele albe, abia aşteptând să-şi scrie poveştile cunoaşterii. De băncuţa a doua de pe rândul din mijloc. De tine, Anca, tu cea care ai fost, mai mult decât colega mea, un fel de soră mai mare vreme de patru ani încheiaţi… De voi, colegii de altădată, alături de care am râs de atâtea ori, ală­turi de care am plâns u­neori şi am tremurat adesea la lucrări de control şi extemporale.
Dar ce mi-o fi venit să-mi fie dor? Mie, care abia aşteptam vacanţele, cu libertatea şi dulcea lor fericire prin livezile în pârg ale bunicilor! M-am gândit mult… şi mi-a trecut prin cap că de copilărie mi-o fi dor. Mi-am zis că, da, asta era… Dar parcă mai era ceva. Un ceva în plus, nedefinit şi greu de numit. Până când mi-am dat seama că septembrie a adus anul acesta în viaţa mea o mare foame de sens.
Cred că niciodată n-am fost mai fericită în şcoală decât în vremea anilor de gimnaziu. Am făcut cele patru clase la ceea ce era odată Şcoala Generală Numărul 3 şi una dintre cele mai bune şcoli din oraş. Am aterizat aici speria­tă, în clasa a cincea, de la o şcoală de cartier, fără să ştiu că anii care aveau să urmeze aveau să fie cei mai frumoşi din viaţa mea de şcolar.
Acum, 20 de ani mai târziu, cred că, de fapt, îmi lipseşte sensul pe care lucrurile îl aveau atunci. Sentimentul acela de siguranţă şi libertate pe care îl trăiam (era imediat după ’90), neştiind că oraşul nostru lua avânt pe o pantă care avea să ducă, timp de un sfert de secol, numai în jos, către dezechilibru, sărăcie şi-un haos căreia vechea armonie n-a mai putut niciodată până acum să-i facă faţă, restabilind echilibrul.
Mi-e dor să stau în băncuţa a doua de pe rândul din mijloc, să salut când intră domnul Popa, domn’ profesor de
geogra’ sau diriga’, doamna Muntean, profesoara de franceză. Să salut în picioa­re, nu de pe scaun şi cu mâinile-n buzunare, aşa cum fac copiii de acum. Mi-e dor ca lucrurile să fie aşezate şi să aibă valoare, mi-e dor să îmi învăţ lecţia şi să iau nota zece „pe bune”, nu „pe pile”, să merg bucuroasă acasă, să cred că lumea e mai mult bună şi că în ea au loc toţi oamenii frumoşi, care vor să schimbe răul pe bine în ea.
Mi-e dor de ordine, de curăţenie, de morală, de un anumit fel de a fi al lucrurilor în acord cu ele însele şi de limpezimea gândurilor, rezonând cu faptele şi cu Dumnezeu. Mi-e dor de tihna de acum 20 de ani, când abia auzeam că ar exista telefoane mobile şi-o boală numită stres, când nu ştiam prea bine cu ce se mănâncă acel capitalism care ne adu­sese libertatea de a ne cumpăra pe săturate, după ani de foame, eclere cu ciocolată, de la Alimentara din colţ.
Mi-e foame de sens, în acest septembrie. Şi aş vrea să cred că orăşelul nostru, ori jumătatea care-a mai rămas din el (căci o mulţime dintre noi am fost condamnaţi de corupţii ultimilor 25 de ani la pribegie), nu se va stinge, încet-încet. Că vom găsi resurse şi soluţii pentru ca şi copiii sau nepoţii noştri să simtă, aşa cum am simţit eu, copil fiind, că viitorul va veni cu întâmplări frumoase, de dorit, cu o viaţă mai bună, în care visul fiecărui licean nu se va mai limita nici la a rămâne, pentru a supravieţui, nici la a pleca, fără a se mai uita vreodată în urmă. Depinde de noi? Da, şi de noi. De fiecare în parte. În curând va suna clopoţelul, aşa că poate a venit vremea să salutăm viitorul, când va intra pe uşa clasei, ca să ne mai dea o lecţie. Dar, pentru a-l primi cum se cuvine, cred trebuie să ne ridicăm în picioare.