Pasiune mai puţin obişnuită: clopoţeii

În doar câţiva ani, Janin Antonescu a reuşit să strângă o adevărată colecţie cu sute de clopoţei. Mai mici sau mai mari, clopoţeii îi îmbodobesc atât casa, cât şi curtea, aşa că adierile vântului devin adevărate simfonii. 

Clopoţelul adus din Innsbruck, de la care a plecat pasiunea lui Janin Antonescu

Totul a început în 2006, cu un clopoţel adus de la Innsbruck, un centru vestit în toată Europa pentru fabricarea de astfel de “dispozitive”. “Povestea pasiunii mele pentru clopote a început când lucram la construirea catedralei din Parcul Tineretului din Hunedoara şi am fost invitaţi la Innsbruck, la turnarea clopotelor pentru bi­serică. Eu aveam deja stabilit un alt program şi nu am putut merge, dar am vorbit cu un amic, care a contribuit la finanţarea lucrărilor, să îmi aducă şi mie un clopot mic din acel oraş. Acesta este primul clopot pe care l-am primit, care este un clopot extraordinar, cu o rezonanţă superbă”, spune bărbatul şi leagănă uşurel micul obiect care umple împrejurul cu un sunet delicat ce te face să zâmbeşti involuntar. Sunt o încântare şi pentru ochi, pentru că zeci de asemenea obiecte decorează terasa construită cu gust în lemn şi piatră. Cele metalice şi-au găsit loc afară, în curte, spune Janin Antonescu: “Practic, de atunci, am început să achizi­ţionez clopote şi, oriunde mă duc, primul lucru pe care îl fac este să îmi cumpăr un clopot. Nu le-am numărat niciodată, dar cred că sunt peste 300. În general, pe cele metalice le ţin afară, aşezate în curte sau pe terasă, iar cele mai fine sunt în colecţia de interior”. Un clopot mare cât o pălărie şi montat pe un suport sub formă de ancoră îţi atrage atenţia. Pe el, citeşti clar anul “1841”: “Asta este cumpărat dintr-o piaţă de vechituri din Geneva, în Elveţia. Nu îmi amintesc chiar de toate de pe unde sunt cumpărate – unele au monogramă sau sunt inscripţionate cu zona de unde sunt aduse. Dacă vă plac, vă pot spune că, dacă vă doriţi clopoţei din metal, îi puteţi cău­ta în târgurile unde se gă­sesc de obicei vechituri, de prin toată Europa. Eu le caut, oriunde merg”.

Colecţie cu răsunet

Sute de clopote şi clopoţei împodobesc locuinţa hunedoreanului

Janin Antonescu spune că în urma pasiunii sale a descoperit că există o adevărată ştiinţă a clopotului. “De când am început să colecţionez am şi aflat foarte multe despre aceste bijuterii. Clopotul, spre exemplu, poate fi acordat, poate fi un instrument muzical şi alte foarte multe lucruri. Mi-a apărut ca un hobby datorită unei întâmplări frumoase. Am mai avut în viaţă asemenea întâlniri. De exemplu, acum vreo 20 de ani, am avut privilegiul să-l cunosc pe pictorul Aurel Nedel. Am ajuns prieteni foarte buni şi, stând lângă el, am ajuns să ştiu să mă uit la un tablou, am cunoscut datorită lui alţi artişti mari, toate lucrurile din viaţa mea au apărut aşa… Dacă nu l-aş fi cunoscut niodată pe Aurel Nedel poate nu aş fi avut niciodată un tablou scump, de va­loa­re, în casă. Nu ştiam ce este un tablou bun şi nici acum nu pot spune că sunt un expert, dar ştiu să privesc o lucrare”.
Clopotele din interior sunt amin­tiri din vacanţe, iar unele sunt adevărate bijuterii. Bărba­tul are vitrine întregi cu asemenea piese. Iar colecţia hunedoreanului se măreşte la fiecare călătorie: “La clopote, îmi place sunetul, îmi plac cum arată, a devenit o pasiune care mă linişteşte. Îmi plac aceste mici obiecte care mă fac şi să mă joc – mai trag de ele, le ascult. De exemplu, la biserică, la Maglavit, erau clopotele afară, am văzut funia acolo şi am tras de ea numai de cu­riozitate, pentru că vroiam să aud cum sună clopotul acela. M-au certat cei de acolo şi aşa am aflat că la biserică clopotele se trag numai în anumite situaţii”. Nu doar tablori, ci multe lucruri frumoase găseşti în casa colec­ţionarului care străbate târ­­gu­rile de vechituri pentru a descoperi obiecte frumoase şi meşteşugit realizate. De departe însă, clopotele domină peisajul: “Da, mi-a rămas o chestie cu clopotele şi nu exis­tă loc unde să mă duc, să nu intru într-un magazin de suveniruri şi să nu întreb: «Hei, clopote… aveţi?». De acolo, mai vedem altceva, dar clopotul trebuie să existe”.

Istorie cu clopote

Din antichitate, clopotele erau deja cunoscute la babilonieni, egipteni şi chinezi. Ele erau folosite în viaţa civilă marcând activităţi publice, dar şi în viaţa religioasă, la ceremoniile din temple şi înmormântări. Trâmbiţele din Vechiul Testament s-au transformat pentru Biserica creştină în clopote în secolul al V-lea. Până la generalizarea clopotelor, în biseri­că s-a folosit toaca drept mijloc de chemare a creştinilor la rugăciune. În tradiţia creştină din Armenia se consideră că toaca s-a făcut din lemnele corabiei lui Noe, oprită pe muntele Ararat. Clopotul şi dangătul său fac parte din spiritualitatea creştină începând cu sec. VI d. Hr şi au căpătat o semnificaţie extrem de importantă în viaţa duhovnicească a creştinilor. Preoţii spun că dangătul de clopot exprimă nu numai o anumită stare sufletească a credincioşilor, ci îi înalţă pe creştini spre comuniune cu Dumnezeu. Astfel, clopotul devine un atribut indispensabil al serviciului divin, iar turnarea clopotelor se transformă într-o adevărată artă: forma acestora s-a perfecţionat, se schimbă dimensiunile, componenţa aliajului, datorită cărui fapt se schimbă şi sunetul clopotelor. Formele şi dimensiunile clopotelor au evoluat de la cele mai arhaice până la cele contemporane: „poloboc”, sec. X; „ştiubei”, sec. XI; „căpăţână de zahăr”, sec. XII; „lalea”, sec. XV şi formă tradiţional-ortodoxă, sec. XXI. În spectrul sonor al clopotelor se deosebesc două tonuri principale. Primul ia naştere imediat după atingerea limbii de cel mai gros perete al clopotului. Dacă sunetul este grav, profund, egal, atunci clopotul este de calitate înaltă. Cel de-al doilea ton se aude la puţin timp după bătaie. Clopotul bun emite un dangăt puternic şi prelung. Adevăraţii maeştri tind să obţină un dangăt răsunător, plăcut, puternic, prelung, care se „stinge” treptat. Sunt cunoscute două stiluri de a bate, a trage clopotele – occidental şi oriental. Stilul occidental este determinat de o anumită temă, un „desen” al melodiei, lucru care îl face, în percepţia ortodocşilor, un sunet artificial. În stilul oriental, melodia aproape că dispare accentul căzând pe ritmul aparte şi timbrul sunetului.

De ce se trag clopotele

Atunci când vrea să se mai destindă, Janin Antonescu ascultă sunetul
unui clopot sau clopoţel din colecţia sa

Unii cercetători susţin că sunetul are o influenţă profundă asupra materiei şi asupra psihicului şi că dangătul de clopot omoară microbii şi calmează psihicul uman. Preoţii spun că clopotele s-au aşezat în biserici spre slava lui Dumnezeu. Tot prin sunetul clopotului, creştinii Îi cer lui Dumnezeu să înceteze vânturile şi furtunile, fulgerele şi trăsnetele. Sunt cunoscute mai multe feluri de a „trage” clopotele. Bunavestirea, unul dintre cele mai arhaice sunete, avea menirea să anunţe începutul serviciului divin şi să-i pregătească pe creştini. Sunetul este simplu şi este generat de bătăi singulare în clopotul mare. Aşa se bat clopotele la sărbătorile mari, înaintea slujbelor de duminică şi în Postul Mare. Dangătul triplu anunţă începutul serviciului divin: Vecernia, Utrenia şi Sfânta Liturghie şi este produs de tragerea concomitentă a câtorva clopote. Dangătul alternativ se realizează prin dangăte alternative de clopote, începând cu cel mai mare şi terminând cu cel mai mic şi este un sunet trist şi totodată măreţ, solemn. Este folosit pentru a evidenţia cele mai importante momente ale Sfintei Liturghii. În fine, dangătul funerar reprezintă întreaga viaţă omenească, de la naştere până la moarte iar sunetul este obţinut de bătăi ordinare, lente, începând cu clopotul cel mai mic şi terminând cu cel mai mare. După fiecare bătaie urmează un acord, executat de toate clopotele. În România, se pare că cea mai veche urmă a unui clopot s-a descoperit într-un masiv calcaros la Basarabi, în judeţul Constanţa, unde lângă fundaţiile unei biserici datând din secolele X-XII s-au găsit şi bucăţi dintr-un clopot.