Editorial: Necrologul unui asupritor

Tare suciţi mai suntem noi, aşa, ca neam! Isteria care a cuprins societatea românească la moartea lui Vadim Tudor e grăitoare în acest sens. Omul a murit, Dumnezeu să-l ierte, iar despr­e morţi, se ştie, numai de bine! Dar oricât de mort ar fi cineva ca Vadim Tudor, e deocheat rău să supralicitezi omagiul acolo unde n-a fost niciodată loc pentru valoare umană autentică. Sinistrele necrologuri omagiale care i­nundă acum spaţiul public sunt simptomul bolilor care ne frânează de ani de zile mersul înainte. Memoria scur­tă, fraternizarea cu tor­ţionarii neamului, admiraţia tâmpă pentru farisei şi o incultură criminală.
Deoarece, cu regret o spun din nou pentru toţi cei îmbrobodiţi, Corneliu Vadim Tudor nu a fost nici patriot adevărat, niciun român profund, nici mare om de cultură, nici vreun samaritean al celor fără de speranţă. Vadim Tudor a fost mereu “lătrăul” protejat al unor interese oculte, un “hitman” mediatic care şi-a justificat toată viaţa execuţiile de o rară scârnăvie având ca alibi rolul autoatri­buit de tribun al neamului. Un personaj sinistru care şi-a traficat alonja oratorică exclusiv în interesul său şi al unei Românii în care mie nu mi-ar fi plăcut niciodată să trăiesc.
În schemă simplificată, Corneliu Vadim Tudor a fost în realitate un ASUPRITOR a tot ce a avut România mai progresist, mai valoros, mai democratic, de la Corneliu Coposu la Simona Halep.
La greaua pierdere sunt alături de familia lui Vadim Tudor. Nu pot însă să fiu alături şi de românii care îşi mai fac şi astăzi chip cioplit din cel care a fost Corneliu Vadim Tudor. La primul semn major de slăbiciune a democraţiei în România, ei vor fi primii care vor sări să o sugrume.