Regele naiului a cântat pentru hunedoreni

Cel mai cunoscut virtuoz al naiului, Gheorghe Zamfir, a ajuns la Deva pentru a fi premiat de societatea civilă, în cadrul campaniei „Premianţii fără premii”. Maestrul a povestit pentru cei prezenţi care a fost parcursul său muzical, bună parte din istoria naiului şi şi-a încântat publicul venit în centrul Devei, pentru a-l felicita şi a obţine mult râvnitele autografe.

Artistul i-a invitat pe românii plecaţi la muncă peste hotare să se întoarcă acasă şi a cântat câteva dintre cele mai cunoscute piese pentru cei prezenţi

De copil i-a plăcut muzica. Privea cu nesaţ taraful de ţigani, încins de muzică şi veselie, şi visa ca, într-o zi, să ajungă şi el să cânte la acordeon în trupa lăutarilor. Când a împlinit 14 ani, tatăl său l-a înscris la Şcoala de muzică nr. 1 din Bucureşti, devenită astăzi Liceul de Muzică „Dinu Lipatti”, cu intenţia de a studia acordeonul, însă este acceptat la clasa de nai a profesorului Fănică Luca: „Asta se întâmpla prin 1950, când am fost acceptat la Şcoala Specială de Muzică numărul 1 din Bucureşti. Am reuşit la examen, în comisia care alegea elevii după conformaţia fizică. Aceşti profesori, din comisie, erau vreo 14-15. Eu venisem de la ţară, habar n-aveam cine e Fănică Luca. Văzând că am configuraţia pentru acest instrument, Fănică Luca mi-a zis să încerc să cânt la nai. Eu i-am zis că refuz şi am plecat din clasă. Tata m-a împins din nou, mi-a dat şi două palme, şi aşa am rămas cu titlu de încercare la nai, pentru două luni, dacă nu-mi convine, pot să plec, ceea ce s-a şi întâmplat. După două luni, din cauza efortului fizic am părăsit naiul. M-am dus la clasa de contrabas. M-a căutat Fănică Luca, la câteva zile, prin şcoală, mi-a dat câteva palme şi m-a întors la clasă. Mi-a zis: «Cu trei melodii am cucerit Globul Pământesc. Tu ai să-l cucereşti mai mult ca mine. Nu-ţi dai seama că ai talent?!». Şi am rămas la clasă.” În 1961, după bacalaureat, s-a înscris la Conservatorul de Muzică „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, pe care l-a absolvit cu o dublă specializare, în Pedagogie şi în Dirijorat pentru cor şi orchestră. În 1959 a obţinut Premiul I şi titlul de laureat pe ţară şi a înregistrat primele compoziţii proprii, cu Orchestra Populară a Radiodifuziunii. Cel care avea să-l facă celebru publicului larg este Marcel Cellier, care, în anii ’60 se afla în România, pentru a studia muzica populară românească. În urmă cu zece ani Gheorghe Zamfir devine „doctor în nai”, instrumentul pe care l-a iubit atât de mult: artistul şi-a susţinut şi doctoratul, obţinând calificativul „Summa cum laude” pentru teza „Naiul – geneză, evoluţie şi semnificaţie”.

Ţara ta, un halou de lumină

În 1982, în plin comunism, după ce i-ar fi dedicat un concert lui Dumnezeu, a căzut în dizgraţia cuplului Ceauşescu: „Paşaportul mi l-a băgat în buzunar fostul ministru de Externe, Ştefan Andrei, care mi-a spus: «Pleci şi nu te mai întorci. Altfel, Ceauşescu te omoară!»”, mărturiseşte ar­tistul. Astăzi (n.r. sâmbătă) Gheor­ghe Zamfir a ajuns la Deva. Are cămaşa udă leaorcă, pentru că afară e teribil de cald pentru sfârşitul lui sepembrie. „Ştii ce efort cere să sufli în nai?!”, remarcă Nicolae Szekely, muzicianul hunedorenilor, premiat şi el de societatea civilă şi venit acum pentru a-l felicita pe maestru şi pentru a-i cere un sfat legat de propriul său instrument, un nai pe care l-a acordat singur, picurând în el ceară de albine. Astăzi, „regele naiului” Gheorghe Zamfir, obosit, a cântat pentru ai lui, acasă, dar cum a fost în afa­ră, peste graniţe, cântând mai mult printre şi pentru străini? „Am fost ca un român care-şi repre­zintă poporul: atunci când te duci în mijlocul altora, trebuie să simţi căldura, fierbinţeala poporului tău, care te înconjoară ca un halou de lumină şi e prezent cu tine, acolo. Însă peste tot pe unde mergem trebuie să-l avem cu noi pe Dumnezeu. Nu degea­ba Eliade spunea că «fără Dumnezeu totul ar fi cenuşă», iar Cioran: «Dumnezeu există, chiar dacă nu există». Astăzi îi îndemn pe cei care mai au credinţă să vină acasă, înapoi, pentru că au ce munci, sunt multe de făcut aici şi mai e şi spiriualitatea care stă la baza existenţei unui popor. Îi îndemn ca, în câţiva ani să-şi rezolve problemele acolo şi să nu mai muncească pentru străini, crezând că au găsit fericirea prin această plată”.

Nimic nu e mai cumplit decât exilul

Ce-a fost mai greu, dintre toate întâmplările pe care le-a parcurs în viaţă? „Exilul – spune Zamfir, între 1982 şi 1990, şi al doilea exil, între 1993 şi 1997. Nimic nu este mai cumplit decât exilul! A fi în exil este ca şi cum ai fi în închisoare, în aer liber. Şi la ce îţi foloseşte că stai într-o închisoare şi te plimbi? Ai posibilitatea să bei şi să mănânci, dar la ce îţi folosesc aceste bunuri, dacă nu te bucuri de ţara ta, de poporul tău, să trăieşti în mijlo­cul lui, să-l serveşti. Mai ales că acum este acţiunea asta sata­nică de a ne lichida şi ultimele valori care ne-au mai rămas şi să voteze în Senat şi în parlament pentru lichidarea definitivă a tuturor structurilor culturale şi a întregii baze care a mai rămas în neamul ăsta…”. Gheorghe Zamfir, cel venit astăzi să cânte pentru deveni, este nu doar cel mai cunoscut virtuoz al naiului de pe planetă, ci şi omul care a modificat forma, construcţia şi tehnica naiului, pentru a-i lărgi paleta de interpretare şi pentru a introduce instrumentul în toate stilurile şi genurile muzicale. Astfel a revoluţionat, practic, naiul, reuşind performanţa de a face celebru un instrument antic, uitat, în faţa publicului modern.

Omul care a reinventat naiul

În încercarea de a adapta instru­mentul, Gheorghe Zamfir a modificat naiul tradiţional românesc de 20 de tuburi, înlocuindu-l cu variante cu 22, 25, 28 şi 30 de tuburi. Astfel, a constru­it naiul alto, cu 22 de tuburi, naiul-tenor, cu 25 de tu­buri, naiul-bas, cu 28 de tuburi şi naiul contrabas, cu 30 de tuburi. Reuşeşte să obţină câte nouă tonuri pentru fiecare tub, prin modificarea ambuşurei. Pentru a da o notă melancolică naiului, pe care l-a adaptat pentru interpretarea doinelor, cântecelor de leagăn şi bocetelor, a modificat ambuşura, asamblându-şi şi acordându-şi singur instrumentele. În urmă cu 12 ani a confecţionat naiul gigant: un nai cu 42 de tuburi (!), cu o înălţime de 1,35 metri şi o lăţime de 1,2 metri! În plus, pe lângă cariera strălucită de muzician, Gheorge Zamfir a publicat volume de eseuri, versuri şi o carte autobiografică – „Binecuvântare şi blestem”, dar a dovedit talent şi în artele plasti­ce, expunându-şi picturile în România şi peste graniţe.

Succes impresionant, inclusiv în cinematografie

Aproape 200 de hunedoreni s-au strâns în centrul Devei pentru a-l felicita pe „regele naiului”, Gheorghe Zamfir

De-a lungul timpului a obţinut un succes fulminant cu concertele, dar şi cu faimoasele sale piese „Doina de jale” şi „Doina ca de la Vişina”, în Europa, dar şi în Asia, Statele Unite, Africa, Australia, creează stilul nai-orgă, compune „Misa pentru pace” apoi hit-urile „Ete d’amour” şi „Păstorul singuratic”. Este primul muzician care a cântat în timpul Misei private a Papei Ioan Paul al II-lea, iar în domeniul cinematografiei, participă la compunerea coloanei sonore a unor filme celebre, printre care „Once Upon a Time in America”, al regizorului Sergio Leone, „Karate Kid” şi „Kill Bill”: „1987. Roma – povesteşte artistul. Mă solicită prin Ennio Morricone şi Sergio Leone pentru a înregistra tema principală la filmul care avea să facă turul lumii, ca o capodoperă a cinematografiei: «Once upon a time in America». Experienţa a fost unică, participarea naiului în desfăşurarea acţiunii fiind majoră, creând impactul pe care realizatorii mizau. Într-adevăr, intervenţia mea avea să creeze emoţia care a făcut din acest film unul din cele mai vizionate şi apreciate filme din lume la acea epocă”, mărturiseşte Gheor­ghe Zamfir, singurul artist european care a câştigat două discuri de aur în Statele Unite şi singurul artist român care a câştigat un disc de aur în Ungaria. Este câştigătorul a 120 de discuri de aur şi platină, are peste 190 de discuri înregistrate şi peste 120 de milioane de albume vândute.

Naiul, „muzicuţa” zeilor

Legenda sune că naiul a fost creat de zeul Pan, cel care trăia în desişul pădurilor, în umbra cărora pândea nimfele. Îndrăgostit de una dintre acestea, el a alergat după ea să o prindă, dar nimfa s-a transformat într-o trestie, pentru a scăpa de urmăritorul ei. Se spune că, neputând să renunţe la iubirea lui, Pan a luat trestia şi, din ea, a făcut „naiul” primordial, cunoscut sub numele de syrinx.  În mormintele elenistice şi romane din Constanţa şi Mangalia, s-au descoperit inele care aveau gravate pe ele fauni cu nai, iar un sarcofag din epoca romană, desco­perit în Oltenia, avea sculptat pe peretele său un basorelief care îl înfăţişează pe zeul Pan cu un instrument si­milar cu naiul din zilele noastre. În epoca medievală tarafurile lăutăreşti compuse din nai, cobză şi vioară devin un lucru obişnuit la curţile boierilor. Astăzi, instrumentul muzical cunoscut sub numele de „flautul lui Pan” se regăseşte, sub diferite forme, în America Latină, China, Japonia, Africa de Nord (Egipt), dar şi în China şi Japonia, Insulele Solomon şi, desigur, în România.