Odată în Deva, acum “live” din punctele fierbinţi ale lumii

“Un fel de portret de fa­mi­lie. Aşa arată familia sufletului meu. Unul mai frumos şi mai zăpăcit decât celălalt. Eu le zic “oameni fără E-uri”. Na­turaleţea lor descum­păneşte, firescul cu care îţi spun adevărul verde în faţă poate complexa, sau… te poate căli pentru o viaţă în spaţiul public”. Sunt cuvintele jurnalistei Sanda Nicola, fata care a plecat din Deva să relateze unei lumi interesate de informaţie adevărată, spusă documentat, cu eleganţă şi bun simţ.   

“O fată care vorbeşte despre Deva cu bucurie. Este vorba despre un jurnalist care arată lumii că se poate face presă curat, că se poate face presă frumos, că se poate să fii un om vertical”, a rostit unul din iniţiatorii campaniei “Premianţii fără premii”, Dan Terteci. Ajunsă în faţa devenilor care o aşteptau “la cal”, Sanda şi-a reglat microfonul aşezat prea jos şi a făcut imediat oamenii să zâmbească cu explicaţia ei: “Aşa mă vede Nunu, mai mică, dar lucrurile se mai schimbă şi pe orizontală şi pe verticală”. Nunu, adică Vladimir Brilinsky, este omul căruia Sanda îi datorează nu doar intrarea în televiziune, un tată de suflet pentru o copilă care i-a fost dragă de la început şi despre care a vorbit cu vocea sugrumată de emoţie: “A zburat, a zburat sus de tot! A avut multe împliniri, la început, foarte-foarte lin. A apărut din do­rinţa copiilor de a se exprima liber – acest spirit este Sanda Nicola şi poartă speranţele noastre că presa liberă va izbândi odată şi odată în România”.

Ca muşchetarii: după 20 de ani

Primele cuvinte ale Sandei tot pentru Nunu au fost: “Mă bucur, Nunu, că ai insistat să vin. Să ştii că nu am ieşit din vorba ta nici de data asta. De 20 de ani mă străduiesc să devin ceea ce numai Vladimir Brilinsky a crezut că pot să fiu: om de televiziune”. Şi cum nimic în viaţă nu este întâmplător, s-a revăzut cu vechi prieteni în centrul Devei : “Locul acesta are o semnificaţie aparte pentru mine, pentru că acum 20 de ani, într-o sâmbătă – ce coincidenţă, la ora 11- altă coincidenţă, începea emisiunea «Noi» şi eu vorbeam pentru prima dată la televizor, dar să ştiţi că şi clădirea din faţă are o semnificaţie foarte importantă pentru mine, pentru că, de pe clădirea IPH, acum 18 ani, am transmis pentru prima oară pentru o audienţă naţională, în dialog cu Andi Moisescu, la ora 7, «Bună dimineaţa». Era ceaţă şi se vedea doar cetatea, aşezată peste nori, şi nu o să uit niciodată cât de tare îmi bătea inima, comparabil cu ce se întâmplă astăzi”. Poate că Sanda nu mai are emoţii când apare la televizor, dar freamătul mâinilor ei în faţa devenilor dovedea intensitatea la care trăia momentul premierii din Deva. “E minunat. Am umblat foarte mult, am umblat lela prin lume şi prin multe locuri am fost bine primită, dar întotdeauna tânjeşti să rămâi bine primit acasă şi să ştii că ai tăi sunt mândri de tine. Sunt fericită că vă văd aici”. Apoi, a explicat cât de mult înseamnă nominalizarea într-o asemenea campanie, dând-o ca exemplu pe altă “premiantă”, Sonia Şortan, medaliata cu argint la Olimpiada Internaţio­na­lă de Geografie de la Moscova: “Faptul că a fost aplaudată, aici, zideşte în ea o încredere şi o sti­mă de sine care va fi de nezdruncinat. I-aţi pus, acum o săptă­mâ­nă, nişte aripi, care nu o să poată fi smulse de nimeni. Şi ăsta este lucrul cel mai important pentru că, odată plecat de aici, te vei întâlni cu tot felul de situaţii în care oamenii vor încerca să te convingă că eşti altfel decât ceea ce eşti. Asta este zestrea cu care am plecat eu, acum 17 ani, de aici. Cu încrederea că sunt talentată, că sunt un copil bun şi, dacă o să muncesc suficient de mult, orice e posibil”. Şi aşa a fost…

“Uite-o şi p-a noastră”

Pentru mulţi, Sanda este cel mai bun produs TV pe care l-a dat judeţul Hunedoara, o tânără care, în ciuda greutăţilor din viaţă, a ştiut să se ţină deoparte de lumea politică, a propus proiecte jurna­listice de calitate şi le-a refuzat pe cele populare, care aduc rapid multă audienţă. Indiferent că pre­zintă ştiri sau moderează emi­siuni, poţi să fii sigur că Sanda este obiectivă, iar atunci când fa­ce relatări de la marile evenimen­te ale lumii îţi dai seama imediat cât de bine documentată şi implicată este pentru a transmite cât mai bine faptele, efectele şi cauzele: “Îmi place să cred că sunteţi acasă şi butonaţi televizorul, iar atunci când daţi pe Digi şi mă vedeţi, ziceţi: «Uite-o şi p-a noastră». (…) Aş vrea să cred că mă bombăniţi cu duhul blândeţii, cu îngăduinţa pe care o aveţi cu un membru al familiei, de care nu vă puteţi dezice, oricât de tare v-ar enerva uneori”, a rostit jurnalista. Prietena Sandei, Monica Florescu, cea care i-a prins în piept insigna cu însemnul campaniei – margareta tricoloră – scria pe blog într-un articol intitulat “Ziua în care am râs şi am plâns 60 de minute”: “Pentru mine, azi a fost una dintre cele mai emoţionante zile din ultimii 20 de ani. (…) Sanda este rezultatul a multă muncă, sacrificii, nopţi nedormite şi renunţări urmate de reveniri, e rezultatul unei educaţii sănătoase şi a unei scări a realelor valori pe care a ales să o aibă! Sanda e rezultatul unor profesori grozavi şi-a unor prieteni adevăraţi”.
Sanda este căsătorită tot cu un ziarist: “La atentatele de la Londra, acum 10 ani, m-am întâlnit cu Liviu Iolu, bărbatul care a devenit soţul meu şi i-am povestit atâtea despre voi. Ştie că nu glumim despre Deva şi pământul sfânt”.

Oamenii care au clădit-o

“Sunt foarte multe lucruri pe care le-am învăţat prin prisma acestei meserii (…) Susţin, din tot sufletul, firescul”, a rostit Sanda, înainte de a vorbi despre profesorii care i-au marcat viaţa, au învăţat-o grama­tică, au făcut-o să iubească engleza sau i-au deschis drumul către scriitură, precum profesoara Daniela Teodoru, de la Colegiul Naţional Decebal: “Mă gândesc la Sanda ca la unul dintre mulţii elevi pe care i-am avut şi ea a spus că e foarte important să te cunoşti şi să te descoperi din vreme. Şi noi la şcoală cam asta încercăm să facem. (…) Dacă eu am un rost în toată povestea ei, e grozav! Revista «Noduri şi semne» a fost o aventură – când ne-am apucat noi de treaba asta încercam să reînviem o veche revistă a liceului. La această revistă, scoasă în la­boratorul de informatică, Sanda a avut un rol împreună cu un prie­ten care i-a rămas şi acum aproape de suflet, Ciprian Roncea”. Sanda a mărturisit că profesoara i-a dat şi o lecţie de viaţă pe care a înţeles-o mai târziu: “În viaţă nu contează doar să fii cel mai bun, ci şi să fii om”. Surpriza care a făcut-o pe Sanda să ţopăie încântată, ca un copil, şi să uite complet de costumul sobru şi pantofii cu toc este fostul coleg de radio, Răzvan Popa, reîntors pentru câteva zile din Canada, care face şi el parte din povestea Sandei: “Nu aş fi acum unde sunt, dacă nu mă opreai pe stradă, pe mine şi pe Cipri, şi nu ne spuneai: «Mă, tălâmbilor! Se dau probe acolo, sunt sute de oameni, care nu au nicio treabă cu apărutul în faţa camerei şi voi frecaţi menta pe centru»”. Sâmbătă, Nunu a mărturisit că nu a avut atât de mult emoţii nici când el a fost protagonistul campaniei: “Ce poate să gândească un tată, un părinte profesional sau spiritual, când îşi vede copilul cu microfonul în mână, spunând lumii că, pe coşul Vaticanului, iese fum alb?! E emoţionant”. În faţa profesorilor, prietenilor sau, pur şi simplu, a celor care o apreciază, Sanda a vorbit sincer: “Sunteţi parte din mine şi vă rog să nu vă uitaţi la mine ca la un model, ci precum la o oglindă, pentru că e un pic din fiecare dintre voi, în mine”. La doi ani de campanie, Sanda Nicola este primul “premiant” care a avut o cerere deosebită pentru organizatori – să poată pleca la Bucureşti, nu doar cu florile, insigna şi paginile semnate de participanţi, ci şi cu tricolorul, iar Sanda le-a multumit tuturor în felul ei – a scris pur şi simplu: “Mulţumesc mult pentru fiecare îmbrăţişare! M-aţi încărcat pentru încă 20 de ani.”

CV de jurnalist

În lumea mass media, Sanda Nicola este recunoscută pentru documentările bine realizate, proiectele curajoase şi acurateţea relatărilor. Omul care i-a deschis drumul către televiziune, Vladimir Brilinsky, spune: “Nu am ales-o eu pe Sanda, s-a ales singură, s-a cernut dintre alţii: la început au fost 30-40 şi au rămas vreo 10-15. Sanda a fost un lider, am văzut că are aluat şi este unul bun, de frământat: am dus-o la radio, am dus-o peste tot cu mine şi, când a prins aripi, a zburat la Bucureşti. După şase luni, văd că se deschide uşa la Radio Color şi apare Sanda: “Te rog frumos să mă primeşti înapoi. Vreau să lucrez aici!”. Atunci i-am spus: “Vezi, aia este uşa, o uşă care nu ţi se va mai deschide niciodată! Te duci înapoi şi te lupţi! Şi aşa a rămas Sanda dincolo de Carpaţi”.