Ţara Haţegului – ţara celor şapte castele (ruinate)

Densitatea castelelor din Ţara Haţegului o depăşeşte pe cea a obiectivelor similare de pe Valea Loarei, din Franţa. Atenţie! Ne referim doar la densitate, nu la număr şi nici la dimensiunile fiecărui edificiu. Acest detaliu nu ajută însă cu nimic turismul din zonă. Castelele încă “în picioare” sunt închise, iar cele aflate, oarecum, la dispoziţia publicului sunt un adevărat pericol pentru oricine se apropie de ele, din cauza stării precare în care se află. REPLICA a făcut un tur al castelelor prin Ţara Haţegului, în foarte mare viteză. A durat mai bine de o jumătate de zi. Dacă ar fi fost exploatate tu­ristic, obiectivele vizitate de noi i-ar fi ocupat tu­ristului cel puţin o zi de vară, de dimineaţă până-n seară.

Curtea cnezială de la Sălaşu de Sus înseamnă, astăzi, doar câteva ruine şi câteva panouri informative

Un posibil circuit al castelelor din Ţara Haţegului ar putea începe la Sălaşu de Sus. Curtea cnezilor Cândreşi are însă doar o rămăşiţă de turn dintr-o veche biserică, vreo câteva urme de ziduri şi mai multe gropi înierbate, rămase-n urma cercetărilor arheologice (primele şi ultimele de amploare) făcute aici prin anii ’70. Noroc că sunt câteva panouri informative care te ajută să-ţi dai seama cam cum arăta cetatea cnezială. Iarba înaltă, tufişurile şi copacii estompează serios înfăţişarea sitului istoric. Dacă vrei, te poţi consola cu o vizită la cetatea Mălăieşti, un turn fortificat, de fapt, restaurat în ultimii doi ani, cu bani europeni, locul de refugiu al aceleiaşi familii nobiliare. Proiectul este controversat în mediile de specialitate, însă orice om simplu preferă să vadă un monument întreg în locul unei ruine de care să-i fie frică să se apropie. Încurajaţi de succesul financiar şi popular al restaurării de la Mălăieşti, edilii comunei spun că au de gând să ceară bani europeni şi pentru cetatea cnezială a Cândreştilor. Până atunci, mai este.

Derutat la Sântămăria Orlea

Castelul Kendeffy de la Sântămăria Orlea a fost, până nu demult, hotel de o stea. Acum nu mai e nici măcar atât

De la Sălaşu de Sus cobori înapoi în DN 66 şi te-ntorci preţ de 20 de minute la    Sântămâria Orlea. Din drumul mare vezi Castelul Kendeffy. Apuci pe uliţa ce duce    spre intrare şi te opreşti la poartă, că n-ai înco­tro. Poarta e închisă, iar pe ea stă    scris ” Proprietate privată. Accesul interzis. Câine rău!”. Până nu demult castelul    era deschis, doar era hotel (în decădere, e drept, dar hotel, totuşi). Castelul a fost  câştigat în instanţă de urmaşii foştilor proprietari, însă aceştia nu au reu­şit, până  acum, să-i redea strălucirea, sau să-l vândă cuiva care să facă asta. Te mulţumeşti  cu relată­rile prietenilor care au apucat să vină aici, până prin 2005, să mănânce o  pereche de virşli de Sălaş în aşa-zisul restaurant al ho­telului, ori cu cele de prin  presa mai veche. O variantă rămâne po­vestea scrisă pe cele trei panouri  informative de la poartă, pe care, culmea, scrie că obiectivul este deschis, fiind de  fapt… hotel. E drept, pancarta informativă a fost făcută cu vreo şase ani în urmă, când încă era valabil contractul de administrare dintre Pal van Ba­rany, moştenitorul care a recâştigat castelul în instanţă, în 2001, şi Eugen Ienăşuţ, cel care a admi­nistrat obiectivul încă de prin 1982.
Castelul a fost ridicat în stil baroc pe la 1782, a beneficiat, câteva decenii mai târziu, de inserţii neogotice şi este şi acum cel mai impunător din Ţara Haţegului. A avut şi o grădină englezească de zeci de hectare în jurul său, însă, la fel ca-n majoritatea celorlalte cazuri, aceasta a fost transformată de comunişti în teren arabil.
După naţionalizarea postbelică, monumentul a fost transformat în sediu de IAS, iar beciurile sale, în depozite de cartofi. În anii ’60 a fost transformat în castel de vânătoare, în special pentru oaspeţi din străinătate, iar din 1982, a funcţionat ca hotel în subordinea fostului Oficiu Judeţean de Turism. În toţi aceşti ani, obiectele valoroa­se din castel au dispărut, iar degradările au devenit din ce în ce mai greu de remediat.

Dezolarea de la Săcel…

Deşi are ca stăpân tocmai Consiliul Judeţean, castelul de la Săcel arată deplorabil

De la Sântămărie Orlea la Săcel ajungi în nici 10 minute, cu maşina. În sat trebuie să ceri indicaţii pentru a ajunge la Castelul Nopcsa. Îl găseşti undeva la marginea satului, înconjurat de clădiri comuniste făcute parcă să-l ascun­dă vederii. Castelul a fost confiscat de statul român încă de la 1918. Ferenz Nopcsa, ultimul descendent al familiei, a reuşit să-l recupereze câţiva ani mai târziu, s-a întors la Săcel, dar a fost izgonit de ţăranii revoltaţi. Nu a avut urmaşi, aşa că nu l-a mai revendicat nimeni. Se află în proprietatea Con­siliului Judeţean care, până acum, pentru el a făcut multe planuri şi câteva intervenţii insignifian­te de conservare. De fapt, răul cel mare l-au făcut tot comuniştii. Au transformat castelul în spital de boli neuropsihiatrice (la fel ca la Păclişa), apoi în şcoală pentru copii cu handicap. Sistemul comunist renega persoanele cu handicap şi le trimitea în locuri izolate din mediul rural. Întâi, în castel au fost amenajate dormitoare, săli de clasă şi toate celelalte necesare. La mijlocul anilor ’80, autorităţile vremii au renunţat să mai bage bani în reparaţii pentru castel şi au ridicat clădiri în jurul lui: un bloc de locuinţe pentru dascălii care activau la şcoala specială, o clădire-internat cu două etaje pentru copii, un vechi grajd transformat în ateliere şi o clădire lungă, pe un singur nivel, cu săli de clasă. Pe lângă faptul că e încojurat de clădirile sinistre ale comuniştilor, Castelul Nopcsa are în imediata-i apropiere şi un gard de tablă, pus din vremea-n care încă mai activa aici şcoala specială, ca să nu intre copiii. Şi e periculos să intri. Grinzi masive sunt căzute din acoperiş, podeaua e moale în multe locuri, iar tencuiala care încă mai e pe pereţi dă să cadă la orice mică trepidaţie ori adiere de vânt. Un vi­traliu circular cu diametrul de doi metri de pe holul scărilor impunătoare, făcute din marmură roşie, mai aduce aminte de grandoarea de altă dată a edificiului. Sala cândva capitonată cu lemn de nuc are şi ea pereţii sfâşiaţi, pur şi simplu, iar în capela amenajată la capătul nordic al nivelului superior nu poţi să stai din cauza curentului. În acoperiş sunt spărturi atât de mari de parc-ar fi trecut meteoriţi prin ele. Pe scurt: încă un castel cândva superb, dar nevizitabil.

… şi de la Suseni

La Cetatea Colţ se ajunge destul de greu

Suseni, următoarea destinaţie a “turului castelelor din Ţara Haţegului”. Aici altă încurcătură pentru turistul care ar vrea să vadă “Curtea nobiliară a Cândeştilor” (Cândea, spun istoricii, este va­rianta originală a numelui familiei nobiliare, nume care a fost maghiarizat, devenind Kendeffy). La ieşirea din sat spre mănăstire, un indicator arată că eşti aproape de Cetatea Colţ. Nu-ţi este însă indicată calea de urmat pentru a ajunge sus, la cetate. Presupui corect că e o cărare ce intră în pădure, undeva în stânga, însă ai toate şansele să greşeşti drumul, odată intrat între copaci. Dacă ai însă un bun simţ al orientării ajungi în cetate. Pentru a ajunge la priveliştile spectaculoase oferite de loc trebuie să fii cu mare băgare de seamă. Cetatea nu este mai deloc amenajată pentru turism. Slabe şanse să fie restaurată în viitorul apropiat.
Cobori la drumul mare şi acelaşi indicator de lângă şosea îţi arată şi că eşti la Curtea Cnezială a Cândeştilor. Însă curtea… nu-i. E cetatea de pe colţul de stâncă despre care se zice că l-ar fi inspirat pe Jules Verne pentru a scrie romanul “Castelul din Carpaţi”, este biserica veche de şase secole a mănăstirii de jos, din vale, dar nici urmă de curte cnezială. Panoul informativ de lângă mănăstire îţi spune că-i găseşti ruinele undeva pe dreapta, după pod. În locul indicat de panou sunt doar câteva case amărâte. Bătrânii din sat te-ndeamnă să le-ntrebi pe măi­cu­ţe, iar măicuţele îţi spun că nu prea ştiu nici ele ce cauţi. Noroc cu copiii de clasa a III-a care or fi învăţat la şcoală geografia comu­nei. Ei te trimit, de fapt, la Râu de Mori.

Istoria înlocuită cu palate ţigăneşti

Curtea cnezială de la Râu de Mori a ajuns o ruină în ultimii 25 de ani

La intrarea în Râu de Mori dinspre Suseni dai, vrei nu vrei, peste nişte ruine. Sunt  ruine, dar sunt impunătoare. Panotajul îţi spune povestea şi, în acelaşi timp, îţi  interzice să te aventurezi în interior. Te uiţi la cele două coşuri de fum care încă se  ridică la vreo 10 metri deasupra solului şi-ncerci să-ţi dai seama de cât de mare era  construcţia originală, despre care se spune că, în 1990, era încă întreagă. Acum,  arată cum arată. Undeva în dreapta găseşti vechea biserică a reşedinţei, “dotată” şi  ea cu un panou informativ, iar când te întorci spre biserica aproape la fel de veche  de peste drum, dar salvată de la dispariţie prin restaurare, dai cu ochii de o echipă  de muncitori care lucrează la un palat ţigănesc de genul celor de la Hăşdat, de lângă  Hunedoara. Un al doilea palat ţigănesc, ceva mai încolo, e aproape gata. Unul dintre  pompierii aflaţi de serviciu la micuţa unitate de profil găzdui­tă de un fost grajd CAP de lângă vechiul castel spune resemnat: “Acu-s 20 de ani toată clădirea era acoperită cu o pânză neagră. Spuneau că vor s-o renoveze. Au renovat la ea de… uitaţi ce-a rămas”.

În căutarea copilăriei domnişoarei Pogany

Pentru Castelul Pogany se cer 500.000 de euro. Deocamdată nu s-a găsit cumpărător

Distanţa de la Râu de Mori la Păclişa e ceva mai lungă decât cea dintre punctele traseului parcurs până acum, însă nu cu mult. Orice turist cât de cât informat înainte de călătorie ştie că şi castelul Pogany de la Păclişa a reintrat în proprietate privată. Aici, povestea este oarecum asemănătoare cu cea de la Săcel. Castelul a fost confiscat după 1918, iar după cel de-al Doilea Război Mondial, transformat de armata rusă în cazarmă, apoi de comunişti în spital pentru boli neuropsihiatrice, după care a devenit, la rându-i, şcoală pentru copiii cu nevoi speciale. Deosebirea este că, aici, regimul comunist nu a construit mult în imediata apropiere a castelului, ci la o distanţă apreciabilă. Au fost salvate astfel hectare întregi din parcul ce înconjura castelul. Problema este însă că, pentru a ajunge la obiectivul turistic, eşti obligat să treci prin “Centrul pentru persoane cu nevoi speciale”, administrat de către Direcţia Judeţeană pentru Asistenţă Socială Hunedoara.
Castelul a fost scos la vânzare de câţiva ani de proprietarii care l-au moştenit şi l-au recâştigat în instanţă. Oamenii din sat spun că, iniţial, au cerut pentru el 1 milion de euro. Acum preţul solicitat este de 500 – 600.000 de euro. Se prea poate ca edificiul să se afle într-o stare mult mai bună decât cel de la Săcel, din moment ce a fost folosit ca sediu al administra­ţiei centrului amintit până prin 2001. Acum are uşile ferecate cu lacăte groase, iar vegetaţia-l nă­pă­deşte din aproape toate părţile. Domnişoarei Margit Pogany, cea despre care se spune că a copilă­rit aici şi ar fi devenit apoi muza lui Constantin Brâncuşi, la Paris, cu siguranţă cu nu i-ar fi plăcut să-l vadă aşa. Era strălucitor când se-ntorcea în odaia ei, din parcul mare, dominat de mulţi nuci bătrâni de vreo 200 de ani.

Şocul de la Nălaţvad

Castelul Fay din Nălaţvad avea, odată, în jurul său, un adevărat parc dendrologic. Acum Castelul e o ruină, iar “parcul” dendrologic a devenit zonă semi-sălbatică

Circuitul merge apoi, oarecum firesc, spre Haţeg. La ieşirea din Nălaţvad  spre oraşul amintit, undeva-n dreapta, o poartă ruginită stă mereu deschisă pentru că  nu mai are balamale. De la ea încolo începe un drumeag acoperit de un tunel de  vegetaţie. Intrarea e cât se poate de ciudată. După vreo 400 de metri, brusc îţi  apare-n faţă un alt castel. Şi acesta e o ruină. Arată chiar mai rău decât cel de la  Săcel. O bucată mare din acoperiş lipseşte de parc-ar fi tăiat-o cineva, iar podelele  de lemn ale salonului din dreapta intrării principale nu mai sunt, deşi ele apăreau  într-o fotografie făcută cu câţiva ani în urmă şi postată pe Internet. “Tu eşti  următorul” şi tot felul de alte inscripţii ciudate domină holul castelului, iar orice  pornire de a urca la etaj îţi este anulată de simplul fapt că primele trepte ale scării  sunt prăbuşite. Totul stă să cadă la castelul Fay, de la Nălaţvad, mai puţin cele  două depen­dinţe din spate în care au fost cazate, cu cinci ani în urmă, două familii  nevoiaşe din Haţeg, la decizia Primăriei, cea care, se pare, admi­nistrează zona: “Ohoo, să vedeţi când încep vijeliile cum s-aude trosnind din castelul ăla. Mai cad tavanele, mai vin ciudaţi p-aicea. Acum un an or venit doi tineri de-or zis că ei îs moştenitorii. Da’ de-atunci nu i-am mai văzut. Păi nici nu ştii să numeri banii la câţi trăbă băgaţi în castelu’ ăsta domnule!”, spune Ramona Lingurar, una dintre be­neficiarele celor două “locuinţe sociale” improvizate în imediata vecinătate a monumentului. “Ţara Haţegului este ţara celor şapte castele”, se pare că spunea Nicolae Iorga. “A celor şapte castele ruinate”, suntem nevoiţi să adăugăm, după 100 de ani.