Editorial: Slăbiciuni geostrategice

Încet-încet, completarea puzzle-ului situaţiei internaţionale, crează o imagine care ne induce senzaţia de déjà vu. O imagine în care slăbiciunile lumii libere lasă loc unei ofensive a zonelor gri şi negre, cu urmări dintre cele mai sângeroase, după cum am învăţat din Istorie. Dar suntem astăzi oare la un asemenea moment? Îmi revine în memorie gestul vechi de peste 70 de ani făcut de premierul britanic Neville Chamberlain, care, cu aerul satisfăcut al unui lider care ar fi evitat războiul în Europa, din scara avionului, flutura în faţa mulţimii Acordul de la Munchen. Bietul fost ministru britanic chiar a crezut că e posibilă o pace negociată diplomatic cu Hitler. Este Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, noul Chamberlain? Sau, şi mai grav, este Putin o reîncarnare politică a cotropitorului nazist? Până acum scenariul actual se suprapune aproape fără cusur pe cel scris acum 70 de ani. Hitler a luat Sudeţii, Putin a demarcat Ucraina de Est. Hitler a anexat Austria, Putin a anexat Crimeea. Hitler a confiscat Cehoslovacia. Putin tocmai s-a apucat să confişte Siria. Desigur, lumea de azi este radical schimbată faţă de cea din 1938. Reţeta transformării unui şef de stat autoritar într-un smintit capabil să scufunde lumea într-o baie de sânge a rămas însă aceeaşi. Ce trebuie să facă lumea liberă ca această catastrofă să aibă loc? Exact ce a făcut şi acum 70 de ani! NIMIC! Sancţiunile economice aplicate nu l-au putut opri nici pe Hitler şi nu o să-l oprească nici pe Putin. Dacă stăm să analizăm situaţia, azi, poziţia Rusiei în schema influenţelor geostrategice este mai mare decât a fost ea înainte de sancţiuni. Practic, Putin face, atât diplomatic cât şi militar, agenda lumii, luând faţa Americii, care, fapt fără precedent de la sfârşitul Războiului Rece, este pusă în ipostaza de simplu cârcotaş în faţa raidurilor bombardierelor Sukhoi -34.
Că aşa stau lucrile ne-o confirmă declaraţia de neconceput acum doi-trei ani a primului funcţionar al Uniunii Europene. Jean-Claude Juncker, teoretic, primul-mi­nistru al Europei, vorbeşte de necesitatea unei apropieri cuviincioase de mama Rusia, ca soluţie a limitării influenţei pe care SUA o are în Europa. Nici Merkel, nici Hollande nu au zis nici pâs la viziunea asta oarecum sovietică! Impresia creată este că tot Occidentul european ar fi făcut un pas în spate, lăsând România, Polonia şi Statele Baltice ţinte solitare care speră că norii care se adună deasupra lor sunt faldurile umbrelei NATO. În timpul ăsta, ruşii zburdă cu tehnica de luptă în Siria, acceptă condescendent ploconeala europeană şi, tot mai siguri pe ei, ameninţă deja, pe direct, România şi scutul de la Deveselu.
Va fi război? Suntem deocamdată martorii unor decantări mondiale de securitate în care, din păcate, slăbiciunea Uniunii Europene îi rezervă rolul unui actor de mâna a doua. Impresia gene­rală este că Rusia nu poate cuceri, pe măsura în care UE ar fi dispusă să cedeze. Iar America e departe. Nu ştiu dacă va fi sau nu război acum sau peste un timp, dar sunt astăzi aproape sigur de un lucru: dacă va fi, războiul României nu va produce victime şi la Bruxelles sau Washington.