Povestea unui succes: durerea transformată în performanţă

Andrei Nana este un sportiv căruia efortul i-a salvat viaţa. S-a apucat să alerge, după ce iubita l-a părăsit, în încercarea disperată de a-şi provoca o durere fizică atât de mare încât să-l facă să uite de inima frântă. De atunci, tot aleargă. După cinci ani, a ajuns să concureze la ultramaratoane de sute de kilometri şi chiar să pregătească echipa Statelor Unite ale Americii.  

Românul – american spune că întrecerea din Grecia are unul dintre cele mai frumoase trasee, mai ales că se aleargă mult pe malul mării

Andrei Nana lucrează acum ca avocat în Miami, în statul american Florida, iar povestea sa poate deveni oricând subiect de film la Hollywood. Acum povesteşte relaxat despre momentul care l-a îndreptat către ultra-atletism, dar, în spatele cuvintelor, poţi simţi momentele de durere din urmă cu cinci ani, când cuvintele iubitei i-au transfor­mat viaţa în haos: “Eram aproape de căsătorie, am avut o relaţie – prima în care m-am simţit fericit – şi s-a terminat brusc. Dintr-o dată, prietena mea a venit acasă şi mi-a spus că nu mai vrea să continuăm relaţia, chiar dacă nu ne-am certat şi nu exista niciun motiv evident pentru mine”. Durerea a venit pentru Andrei într-un moment când îşi pregătea intrarea în avocatură: “M-a durut foarte mult la nivel emoţional şi eram tocmai în momentul în care urma să dau examenul de barou, care este unul dintre cele mai grele din Statele Unite. Aveam nevoie să pot dormi bine, să pot studia. Dure­rea nu mă lăsa să dorm, nu puteam să mă focalizez pe studii şi atunci, din întâmplare, am început să alerg pentru că vroiam să-mi provoc o durere fizică suficient de mare care să mă facă să uit cel putin momentan de durerea emoţională. Prima mea idee a fost să alerg pe plajă până când leşin. De fericire, sau nefericire, nu am leşinat, chiar dacă am alergat vreo 30 de kilometri, dar când am condus maşina spre casă, când am ajuns, am realizat că nu pot să ies afară din maşină. Picioarele îmi erau complet amorţite de efort şi mi-a plăcut mult senzaţia aceea fizică de durere imensă care o acoperea pe cea sufletească”, povesteşte Andrei. Şi aşa a devenit depen­dent de alergarea zilnică: “S-a întâmplat că a funcţionat extraordinar de bine, efortul m-a ajutat să studiez, am trecut examenul cu bine, dar, ca şi cu orice activitate în domeniul sportului, cu cât faci mai mult, cu atât trebuie să alergi mai mult, să obţii aceeaşi durere. Dacă la început am alergat câţiva kilometri ca să am febră musculară suficientă pentru a simţi durere fizică, după aceea a trebuit să alerg din ce în ce mai mult şi aşa am ajuns în lumea ultra-atletismului. În 16 luni, am ajuns de la o alergare de doi, trei kilometri pe zi să alerg vreo 160”.

Start din dragoste

Andrei Nana şi un final de ultra-maraton cu totul special: la Sparthatlon, copiii aleargă împreună cu atleţii

Acum Andrei are o viaţă plină – lucrează câte 10-12 ore pe zi ca avocat şi, ca să   alerge, se trezeşte în puterea nopţii: la ora două, îşi încalţă pantofii de sport şi ia    startul către o nouă zi. Viaţa de atlet i-a adus împlinirea – şi-a cunoscut soţia, care    şi ea practică ultra-atletismul, este psiholog şi este specializată pe psihologie  sportivă şi dependenţa de substanţe. Foarte mulţi sportivi au diete particularizate,  dar Andrei a învăţat că fiecare atlet are propriul mod de a se îngriji. Şi aici,  ultramaratonistul te uimeşte: “Eu personal sunt un mare carnivor, mănânc foarte  multă carne, beau mult vin şi asta pentru mine funcţionează, dar nu înseamnă că se  potriveşte altcuiva. Eu încerc să controlez caloriile, să păstrez o anumită greutate şi  să ajung înainte de competiţii la greutatea ideală, care este mini­mul pe care corpul  îl poate suporta înainte de a avea prea puţină energie. Dacă slăbesc jumătate de  kilogram sub limită, nu mai am forţă să ajung la capătul cursei. E capital să ştii ce  poţi: limita îţi garantează succesul maxim”, crede sportivul care este total atipic. Faţă de alţi sportivi care nu se ating de lucruri nocive, Andrei bea litri întregi de cafea: “Eu nu respect prea multe reguli, de exemplu, ajung să beau şi 18 cafele pe zi, pentru că sunt nevoit ca avocat să lucrez mult la birou, dar încerc să opresc consumul acesta exa­gerat înainte de competiţii. Nu de alta, dar am nevoie ca, în timpul cursei, cafeaua să-şi poată face efectul. Poate aţi văzut în fotografii că, înainte de cursă, beam bere şi dacă vreau să mă încălzesc beau vodcă”. În faţa ochilor tăi miraţi, Andrei zâmbeşte: “Viaţa e ciudată, nu?”.

Din soldat, antrenor de ultra-atletism

Andrei Nana, omul salvat şi transformat în bine de un sport aflat la îndemâna tuturor: atletismul

Andrei are 39 de ani şi a fost mereu o fire sportivă, chiar şi înainte de a pleca din România: a făcut atletism la Alba, judo, handbal şi chiar un pic de fotbal, dar, pentru că nu i-a plăcut, a trecut apoi la arte marţiale, lucru care l-a ajutat când a decis să se înroleze în armată şi a plecat să lupte în Irak: “În Statele Unite, am locuit pentru o vreme în Washinton DC şi, la atacul tero­rist din 11 septembrie 2001, am avut prieteni care lucrau în turnuri şi au murit, iar o altă prie­tenă era chiar în avionul care s-a prăbuşit peste Pentagon. Acea întâmplare m-a făcut să aleg armata. Recunosc acum că aveam o viziune idealistică despre ce se întâmplă acolo – credeam că pot să schimb lumea în bine, dar am ajuns în Irak în 2004, iar după aceea am mai avut un contact cu armata în Afganistan, în anii 2010-2011, când colaboram cu Departamentul de Stat al SUA. Chiar consiliez câţiva români răniţi pe front. După ce m-am întors de acolo, am început să alerg şi am decis să las în spate viaţa de până atunci: am devenit avocat şi atlet”. A plecat acum 16 ani din Alba Iulia, dar se reîntoarce în fiecare an, mai ales dacă are competiţii în Europa: “După competiţii grele, este extraordinar să revin în locurile natale, să mănânc mâncăruri bune şi să-mi las corpul să se relaxe­ze”. Nu sunt prea mulţi sportivi în lume care să atingă performanţele lui Andrei Nana: “Ultra-atletismul este o familie restrânsă şi mă cunosc foarte bine cu alergători din toată lumea. Avem sub 20.000 de atleţi în toată lumea şi câteva mii ne cunoaştem bine, mai ales datorită reţelelor de socializare. Suntem un grup care ne întâlnim mereu la competiţiile mari, iar unele devin o mare reuniune de familie”. În acest an, Andrei a devenit managerul echipei naţionale a Statelor Unite a Americii, care se luptă cu echipele cu tradiţie din Franţa, Germania, Polonia sau Ungaria: “În Statele Unite, noi avem peste 100 de ultra-maratoane, de cel puţin 160 de kilometri fiecare, s-a dezvoltat o reţea foarte mare şi majoritatea au traseul prin munţi şi păduri; este mai uşor să organizezi o asemenea competiţie în locuri mai izolate şi să nu trebu­iască să obţii mai multe premise pentru a lucra cu traficul auto. Europa are competiţii mult mai mari, pentru că este un loc cu tradiţie, dar noi avem multe. Cred că doar în Florida sunt peste 20 de ultra-maratoane”, spune românul care se va ocupa împreună cu soţia sa, Claire, de organizarea unei asemenea competiţii în Florida, în luna noiembrie.

Acasă, de la Spartathlon

În acest an, Andrei a ajuns acasă, în Alba Iulia, după ce a participat a treia oară consecutiv la Spartathlon, una dintre cele mai grele competiţii din lume. A ajuns la finish pe locul 49, din peste 380 de atleţi care au luat startul, dar numai jumătate au trecut linia de sosire. A scos 31 de ore şi 44 de minute: “Spartathlonul începe în Acropole, în Atena, şi, practic, trebuie să alergi toată Grecia, până în Sparta, pe o distanţă de peste 246 de kilometri. Cursa începe la ora 7 dimineaţa, când începe să se lumineze de ziuă. Finalul este spectaculos cu toţi acei copii care aleargă în jurul tău şi te încurajează. La final, trebuie să săruţi simbolic piciorul statuii regelui Leonida, iar ultima por­ţiune, când te îndrepţi spre statuie, copii voluntari aleargă alături de tine, un lucru foarte emoţionant, care îţi stârneşte nişte sentimente pe care nu le trăieşti la altă competiţie. Faţă de alte competiţii unde eşti bătut pe umăr, se spune «bună treabă» şi ţi se dă o medalie, grecii au o festivitate de premiere cu o ceremonie unde vii îmbrăcat la patru ace, au muzică şi chiar se sărbătoreşte efortul atleţilor. Este o cursă unde începi de la nivelul mării şi termini la nivelul mării, dar în timpul cursei se trece peste munţi: undeva la 160 de kilometri de la start, trebuie să fugi pe un munte care are 1.400 de metri. Este şi unul dintre cele mai frumoase ultra-maratoane din lume, mai ales că mare parte din competiţie o alergi pe malul mării şi priveliştea este superbă, te face să îţi fie mai uşor să alergi şi să uiţi de durerea fizică”. Spartathlonul este o competiţie organizată după legenda lui Pheiddipeides, un soldat trimis în 490 î. Ch., de la Atena la Sparta, pentru a cere ajutorul armatei de la regele Leonidas şi a lupta împotriva armatei persanilor. Timp de mulţi ani, istorisirea lui Herodot a rămas o legendă şi nimeni nu credea că se poate alerga 246 km în 36 ore. O limită care acum este doborâtă de ultra-maratonişti.

Vor ultra-maraton în judeţ

Aris Necula, amicul lui Andrei Nana a “legat” prin alergare principalele monumente istorice ale judeţului. Cei doi vor să organizeze un ultra-maraton de la Sarmizegetusa Regia la Castelul Corvinilor, cu sosire la Cetatea Devei.

Până acum România nu are niciun ultra-maraton, dar judeţul poate deveni primul din ţară care să îşi lege numele de o asemenea competiţie. După ce a luat legătura şi s-a sfătuit cu Andrei Nana, alergătorul devean Aris Necula vrea să transforme drumul dintre cetăţile dacice, Castelul Corvinilor şi Cetatea Devei în primul traseu pentru atleţii de anduranţă ai lumii. „Prima dată aş organiza aici ultra maratonul. De fapt, intenţia mea asta şi este – anul acesta am alergat un ultramaraton, nu a avut chiar 100 de kilometri, dar, din dorinţa de a organiza în judeţ, se poate face un traseu între Sarmizegetusa Regia, Castelul din Hunedoara şi Cetatea Devei, la o sută de kilometri şi asta e şi dorinţa mea – să devină o competiţie oficială la care să poată veni mult mai mulţi alergători”, spune Aris Necula, care a devenit cunoscut după ce a participat la Maratonul Nisipurilor, în Maroc, considerat cel mai dur din lume. În această vară, el a alergat mai bine de 82 de kilometri, timp de aproape 12 ore, după ce a luat startul de la poarta fostei capitale dacice Sarmizegetusa Regia şi s-a oprit la Cetatea Devei. “România, la ora actuală, are în jur de zece, poate 15 alergători pregătiţi pentru a putea termina o cursă de anduranţă de peste 100 de kilometri, care este distanţa clasică pentru un ultra-maraton, distanţă care poate fi şi de peste 200 de kilometri, în funcţie de competi­ţie”, precizează Aris. Împreună cu Andrei Nana, sunt decişi chiar să facă demersuri pentru înfiinţa­rea în România a unei federaţii de specialitate. Andrei a făcut primii paşi de anul trecut: “Aceste lucruri trebuie să se dezvolte în timp. Nu cred că asta se va întâmpla în următorii ani de zile, ci trebuie să treacă una sau două generaţii. Sper să putem ridica această ramură a sportului în România, să fie o societate în care oamenii fac mai mult sport, fac gimnastică, aleargă, merg cu bicicleta. Visez pur şi simplu la o Românie unde oamenii au o asemenea activitate în week-end-uri sau seara, după ce se întorc de la lucru”.

România se poate salva prin sport

Andrei Nana spune că viaţa l-a învăţat că sportul este una dintre soluţii: “Cred că sportul este o activitate integrală, care poate să ducă la succesul unei ţări prin fiecare generaţie, asta dacă ai oameni care practică sportul, copii care fac asta, învaţă disciplina, să se trezească de dimineaţă, să se antreneze şi să fie consecvenţi în a urmări un anumit ţel. Cred că România, pe vremea comuniştilor, a avut o ramură sportivă puternică, dar care s-a pierdut în timp. Toate ţările mari, civilizate, şi istoria lor ne arată că succesul lor este legat şi de practicarea sportului. Cu cât este mai mult sportul practicat în şcoli şi cluburi, oraşe, cu atât mai bine: copiii aplică efectele în activităţile profesio­nale. Vă dau un exemplu, colegii mei de muncă care sunt sportivi: eu îi văd că randamentul lor la muncă este mult mai mare, pentru că au rezistenţă mai mare fi­zică, se îmbolnăvesc mai puţin, ştiu să se relaxeze mult mai mult. Într-un fel, alergând în fiecare week-end sau făcând orice activitate fizică, asta te face să dai mult mai mult randament. Dacă lucrezi ceva fizic, chiar şi la ţară, dormi mai bine noaptea, eşti mai sănătos, activitatea fizi­că este extraordinară pentru societate, în general”. Ultra-maratonistul crede însă că, pentru a avea succes, este nevoie de investiţii atât în infrastructură, cât şi în copiii talentaţi: “În România însă nu este o infrastructură care să ajute pe toată lumea – în momentul de faţă, toţi prietenii mei şi atleţii pe care îi cunosc sunt oameni foarte educaţi, care au servicii foarte bune sau propriile afaceri, ceea ce înseamnă că au posibilităţi financiare să practice sportul şi să meargă la competiţii. Dar ca să dezvoltăm sportul, să se dezvolte o infrastructură trebuie să se ofere această posibilitate tuturor, inclusiv copiilor de la sate, celor care sunt săraci şi nu au posibilităţi. Trebuie să existe un minim, adică un loc unde să se antreneze şi un minim de echipament necesar, copiii trebuie educaţi să înţeleagă valoa­rea nutriţiei, a obiceiurilor de a mânca sănătos şi corect. La asta vrem noi să lucrăm, de asta vrem să ne facem auziţi”.