Codru, cătunul care refuză să moară (GALERIE FOTO)

Un cătun din Munţii Me­taliferi, vizitat de REPLICA şi-n urmă cu 10 ani, dă semne că renaşte. Doar două femei mai locuiau permanent aici, cu un deceniu în urmă. Acum, numărul celor care iernează la Codru e ceva mai mare. Cătunul nu are un drum practicabil şi, în ciuda zicalei romane antice, trăieşte şi fără aşa ceva.

În Codru se poate ajunge prin Vărmaga. Pe vremuri erau drumuri spre cătunul ascuns în pădure şi dinspre Bobâlna, ori Rapolţel, însă, acum, ca şi-n urmă cu 10 ani, cea mai simplă rută ni s-a părut a fi cea prin Săcărâmb. Pur şi simplu iei drumul principal din fostul El-Dorado al Europei şi te tot duci, tot urci pe el până aproape de creasta munţilor şi… înainte. După ce se termină asfaltul, preţ de vreo 400 de metri drumul se prezintă bine. Cam de pe unde-ncepe însă pădurea de argint (formată din fagi cu scoarţa foarte deschisă la culoare) noroiul şi bolovanii se împotrivesc mersului pe patru roţi. Nu-i nimic, de aici, mersul pe jos e o încântare, mai ales dacă nimereşti acea perioadă a anului în care frunzele cad din copaci sub greutatea devenită insuportabilă a ruginei pe care o aşterne toamna.

Cătunul modernizat

Am fi oferit mai multe detalii despre cum se ajunge la Codru, însă localnicii ne-au rugat să nu o facem. Nu au cine ştie ce comori de apărat, dar vor să fie liniştiţi, iar la Codru să ajungă doar cine vine cu gânduri bune.
Cătunul este denumit aşa pentru că, din orice parte ai merge spre el, trebuie musai să treci prin pădure. Pădurea de pe calea de urmat dinspre Săcărâmb e din fag amestecat cu carpen. Urme de maşină merg când mai în jos, când mai în sus de linia de curent electric. După un sfert de oră de mers prin pădure, urmele cotesc bursc, la 90 de grade, în jos şi se estompează-ntr-un drum înierbat. Pe stânga apare o primă casă. În spatele ei e o biserică baptistă. Pe dreapta e o casă nou ridicată. Lângă ea stă, relativ nou apărută, o clădire ce pare a fi mai mult o casă de vacanţă. Dinsus de drumul înierbat (singura uliţă a cătunului, de fapt) e o casă veche reparată şi ea cândva în cei 10 ani de când noi n-am mai trecut pe-aici. Apoi, pe dreapta, o altă casă de vacanţă, înconjurată pe două laturi de o copertină, pare că tocmai şi-a pierdut menirea, pentru anul acesta. E deja destul de frig la Codru. În casa “de dinsusul” drumului, două femei povestesc de zor. Sunt surorile Leontina Mârza şi Valeria Gabor. Valeria e mai tăcută. Leontina (medalion) prinde un pic mai repede la vorbă. “Ohoo, păi acum sunt opt case. Pe vremuri erau doar şase. S-au mai constuit două noi-nouţe între timp. Iar dintre celelalte, multe sunt reparate”, spune bucuroasă doamna “Tina”, cum o numesc sătenii, când vine vorba de schimbările petrecute în ultimii 10 ani la Codru. Un cătun în care, pe atunci, locuiau permanent doar două bătrâne, veri­şoare, dar care nu vorbeau una cu cealaltă luni întregi pe motiv că erau certate. Una dintre ele e mai mult la pat acum, iar cealaltă s-a dus. Părea, pe-atunci, că odată cu ele dus va fi şi satul, dar nu a fost aşa, după cum spune şi doamna Tina: “Sunt mai mulţi care stau permanent aici, acum. Depinde însă de la un an la altul, cine, cum iernează. Suntem noi, copiii plecaţi din sat, ieşiţi la pensie şi întorşi aici. Mai sunt şi tineri, copiii noştri, care nu se lasă de locul ăsta. Are ceva, inexpli­cabil, care te tot atrage înapoi, aici, la Codru.
Eu, de obicei, vin primăvara devreme şi plec toamna foarte târziu. Pentru mine aici e «acasă». Şi-n plus, am aşa o poftă de mâncare de la aerul ăsta… M-am cam îngrăşat de când am revenit la Codru. Dar am fost slabă o viaţă-ntreagă şi-s la fel de fericită ca atunci, aşa că la ce-mi strică?”.

Vremurile de aur ale cătunului

Apoi doamna Tina ne spune, pe scurt, povestea cătunului. O ştie foarte bine şi, când vine vorba de ani, nume şi momente importante, recunoaşte că se lasă ajutată de faptul că o aşezare de doar şase case (acum opt) are propria-i monografie, scrisă de un strănepot al satului, Florin Go­văilă şi intitulată “Popas la Izvoare”. Ştie anul naşterii întemeietorului satului, Petru Todoran: 1835. Pe la 1860, sau 1870, acest Petru Todoran, de loc din Săcărâmb, a cumpărat vreo 40 de hectare de teren în zona Codru. Apoi şi-a construit o casă mare, înconjurată de un zid gros de piatră, cu o poartă monumentală, tot din piatră. Mai târziu şi-a dat seama că Dumnezeu nu-i va dărui vreun copil, aşa că a înfiat un nepot de-al soţiei sale, pe Petru Mârza. A continuat să cumpere teren în zonă până a ajuns pe la 80 – 100 de hectare. A muncit zi-lumină. La fel a făcut şi Petru Mârza, care a avut nu mai puţin de nouă copii. Pe la 1930 cătunul avea deja vreo 50 – 60 de suflete, o orchestră doar a sa care dădea recitaluri la Deva, Simeria, Orăştie şi Hunedoara, localităţi în care ajungea mergând pe jos (pe atunci un drum de la Codru la Deva dura cinci-şase ore), un frigider natural în zona “Lespezi”, cu rafturi dedicate fiecărei familii întemeiate de nepoţii lui Petru Todoran, două băi cu aburi, un gater, o batoză şi un motor cu aburi folosit la mai toate cele trebuincioase comunităţii. “Tatăl meu, Petru Mârza, făcea absolut orice şi făcea bine, de la ascuţit coase şi cuţite până la pantofi. Avea şi scule aduse de la Viena. Plus că terenurile din jurul satului erau lucrate. Dacă s-ar scula ăia, de-acolo de la Brazi (spune doamna Tina ară­tând spre cimitirul cătunului) şi-ar vedea ce e acum, cred c-ar mai muri o dată, de necaz. Se trăia destul de bine aici”. În cartea sa, Florin Govăilă spune că, în urmă cu aproape un veac, locuitorii din Codru erau deja mai înstăriţi decât cei din satele zonei, aşa că, de exemplu, îşi permiteau haine de o mai bună calitate, cumpărate de la comercianţii evrei care veneau la Săcărâmb, pe atunci un adevărat oraş, de aproape două ori mai populat decât Deva acelor vremuri. Ce nu se găsea în târgul de la Săcărâmb, se făcea la Codru. Uneori, “modernitatea” pica din cer, la propriu: “În 1946, a căzut un avion, aici, aproape de sat. Era avion românesc. Pilotul şi co-pilotul au scăpat cu viaţă, dar avionul s-a împrăştiat aproape tot. Atunci s-au dus toţi din sat şi-au adunat ce-au putut. Vai, câte nu s-au mai făcut din aluminiul ăla: ligheane, tot felul de vase, plus linguri, furculiţe… Eu am şi-acuma un sucitor din metal cu care întind aluatul”, spune doamna Tina. Tot ea ştie şi cum a scăpat cătunul Codru de colectivizare: “Un domn de la Vărmaga, isteţ din cale-afară, când a venit omul de la Bucureşti, de la partid, l-a adus la Codru prin tot felul de râpe şi prin spini. Tinerelul ăla de la Bucureşti a zis atunci «categoric nu se poate face CAP la Codru». Am scăpat de colectivizare, dar ne-au pus cote. Cote am dat până ne-au terminat. Părinţii mei, ţin minte, aveau o cotă de lână că, într-un an, au fost nevoiţi să cumpere din târg ca să o dea. Apoi au vândut oile, că n-avea rost. Te trezeai, după un an de muncă zi-lumină, că n-aveai mai nimic în pivniţe. Noroc că ne-au lăsat în pace şi cu cotele alea ceva mai devreme, înainte să vină Revoluţia”.

Drumul pavat cu… cele ale toamnei

De la casa în care Leontina Mârza îşi petrece bătrâneţea, după o viaţă de muncă în Deva, uliţa înierbată coboară uşor, spre sud, spre o altă gospodărie locuită permanent, cea a Melaniei Belea. Ca să ajungi la ea, într-o zi de octombrie, trebuie să calci cu grijă printre zecile de pere dulci, mere şi mai dulci şi sutele de nuci ascunse sub frunzele căzute chiar şi pe drum. Mai mult, trebuie să fii atent să nu deranjezi prea tare veveriţele care-şi fac de lucru în nucul de la intrarea în gospodărie.
De lunea până vinerea femeia e mai mereu singură. Doar ea şi Codruţ, un ciobănesc mioritic ţinut în lanţ cinci zile pe săptămână. Vinerea seara, sâmbăta şi duminica se bucură de vizita copiilor. S-a bucurat, până nu demult şi de vizitele celor două nepoate, dar acum, fiecare e cu rostul ei: una la Orăştie, alta prin străinătate. “Io şi Codruţ ce suntem p-acia, acuma. Trebuiau să vină şi copiii, dar săptămâna asta o intervenit ceva şi n-or putut urca. Iaca’, m-am tras şi eu înapoi, acasă, la pensie. Mă lupt cu grădina asta, da’ nu chiar degeaba, că-mi dă şi cartofi, şi roşii, şi castraveţi, şi morcovi, şi ceapă. Mai ţin o capră şi nişte găini. Îi bine aici la Codru, numa’ eu şi Codruţ. Nu am de ce să mă plâng”.
Melania Belea are 71 de ani, dar arată cu 20 mai tânără. Îşi ia cuţitul verde din material ceramic, probabil cumpărat prin teleshopping, într-o mână, un măr stricat pe un sfert în cealaltă şi se scuză spunând că are treabă, apoi pleacă spre căsuţa ei cu pereţi din piatră înfrumuseţaţi cu flori ca-ntr-o imagine cum cei mai mulţi dintre noi doar pe Facebook mai văd.