Este poate cea mai frumoasă, dar şi cea mai ciudată biserică din România: biserica de piatră din Densuş are o istorie fascinantă, precum o poveste care vine de peste veacuri.
Într-un colţ de ţară unde poţi vedea fosile de milioane de ani, punctul de atracţie este acest monument care nu se aseamănă cu nimic din ceea ce poţi vedea în lume. Constructorii au folosit de-a valma pietre dacice şi romane, iar rezultatul îţi taie răsuflarea. 
Coloane romane sprijină zidurile, doi lei masivi de piatră străjuie pe acoperişul altarului, iar silueta bisericii aduce a porumbel. Cu siguranţă, Biserica Sfântul Nicolae din Densuş nu arată deloc ca o biserică obişnuită. Se spune că odinioară aici era un templu roman, iar cei care au construit biserica creştină au folosit structurile şi elementele antice. Dincolo de controversele istorice, biserica din Densuş este cel mai vechi lăcaş de cult din ţară în care se ţin încă slujbe, după cum le explică părintele Alexandru Gherghel celor care întreabă: „Ne aflăm într-una din cele mai vechi biserici din ţară. Unii istorici spun că, în secolul II, romanii au construit aici un templu. De fapt, ne aflăm într-un templu roman, dar, după ce aceştia au părăsit Dacia, clădirea aceasta a fost transformată în biserică creştină. Credem că din anul 270-271, până în zilele noastre şi până la sfârşitul veacurilor se va face Sfânta Liturghie în această sfântă biserică”. De la prima privire, locul te umple de fiori. Pietrele masive, zidurile netencuite, inscripţiile romane şi acoperişul zvelt de piatră te duc cu gândul la cu totul altceva decât o biserică creştină. Până şi părintele Alexandru pare coborât din alte vremuri. Molcom, îţi povesteşte despre fostul templu roman unde păgânii făceau sacrificii: „În templul roman, se făceau sacrificii şi fumul ieşea afară prin actualul turn al bisericii care odinioară era mausoleul generalului roman Longinus, care, lângă monument, avea construită şi casa. Alţi istorici spun că această construcţie datează din secolul IV, unii dau secolul VI sau secolul X. în biserică s-au făcut săpături arheologice, în 1961, iar istoricul Nicolae Puşcaş a constatat că biserica este mult mai veche de secolul X, iar Giureştii spun 1280, Nicolae Iorga crede că e de secol XVI, dar primele date scrise despre biserică apar în secolul XIV. În 1360, într-un act se vorbeşte despre familia Mânjina sau Muşina, o familie mai veche de 1300, iar astfel avem primul preot atestat documentar, care, în 1360, slujea în biserica aceasta şi purta numele de Dalc”, explică părintele Alexandru Gherghel.
Biserică fără pereche
Nu doar exteriorul îţi dă fiori. Odată intrat în lăcaş, te uimesc picturile vechi şi sfinţii cu ochii scoşi de suliţele năvălitorilor: pe peretele din vest, este pictată „Judecata de apoi”, o pictură care, potrivit datelor părintelui, este făcută în secolul 18: „În schimb, stâlpii bisericii sunt pictaţi, în secolul 15, de către ucenicii lui Ştefan. În altar, sub fereastra din dreapta, găsim semnătura pictorului Stefan în caractere chirilice: „Pisa (I) Stefan”. În picturile de pe vechii stâlpi romani, o putem desluşi pe Sfânta Marina care se luptă cu diavolul, apoi avem Sfânta Treime în care Isus Christos este îmbrăcat în ie populară românească, apare Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfânt în chip de porumbel. Pe alt pilon, apare Apostolul Toma, care a fost prins de necredincioşi care au tras pielea de pe el. Pictorul l-a înfăţişat pe sfânt cum îşi poartă pielea pe un băţ”, vocea părintelui răsună vibrant în liniştea asigurată de grosimea zidurilor. Iconostasul, cu icoanele lui pe lemn, vin din secolul XVIII, iar, când intră în altar, preotul ridică faţa de masă şi mai dezveleşte o minunăţie: „Sfânta masă este o piatră funerară romană pe care se săvârşeşte acum Sfânta Liturghie. Calvinii, turcii şi tătarii, în decursul istoriei, au stricat picturile din biserică. Lucrările de conservare şi restaurare ale bisericii şi ale picturilor s-au terminat în 2005, cu ajutor din partea Ambasadei Statelor Unite”. Apoi părintele priveşte către turişti şi, făcând cruce, încheie: „Mulţumim Bunului Dumnezeu. Eu vă doresc multă sănătate şi spor în toate. Doamne ajută”
Ascunzătoarea din turn
“Numele localităţii Densuş este veşnic legat de una dintre cele mai “mitologizate” biserici româneşti. Abia aflat în faţa ei, toate poveştile par să fie adevărate: un plan arhitectonic surprinzător, realizat în detaliu cu o risipă de ingeniozitate şi fantezie care n-au putut aparţine decât unui meşter umblat şi experimentat, dar extrem de spontan. Densuşul a fost construit în secolul al XIII-lea, amplificându-se, probabil, până la dimensiunile unei mici mănăstiri de familie, în secolul al XV-lea. Biserica face parte din categoria de monumente la care, de fiecare dată când se revine, se descoperă câte ceva nou şi mirabil”, scrie minunat site-ul Institutului de Memorie Culturală – CIMEC. Afară, de-a lungul zidurilor, părintele se apropie, îşi odihneşte palma pe câteo piatră şi afli astfel care sunt cele funerare romane sau unde este prinsă în zid cea dacică: „Ferestrele bisericii sunt făcute din apeductele romanilor şi foarte interesant este şi zigzag-ul din cărămizi romane”, se aude vorba preotului. Biserica nu a fost doar loc de rugăciune pentru localnici, dar şi un loc unde se puteau adăposti în caz de nevoie sau îşi puteau ascunde lucrurile de valoare: „Când veneau popoarele străine, oamenii îşi ascundeau bogăţiile din biserică în turn. Dacă cercetaţi bine, veţi desluşi o scară pe zidul din dreapta altarului, oamenii urcau pe aici, treceau printre cei doi lei şi sus, în turn, există un loc unde noi credem că se ţineau lucrurile sfinte, inclusiv hainele sfinte ca să nu cadă drept pradă năvălitorilor. Şi, dacă privim cu ochii sufletului, biserica apare ca un porumbel: crucea este ciocul, deschiderea aripilor se vede uşor”. De când slujeşte aici, părintele a învăţat o droaie de lucruri despre locaş, unul în care vin mulţi turişti: „Turişti, ca turişti, dar vin mulţi credincioşi. O parte din oamenii care merg să se roge la Mănăstirea de la Prislop, vin şi la noi: îi trimite Părintele Arsenie”. Localnicii pot să-ţi spună că mulţi turişti vin în zilele frumoase să viziteze biserica monument despre care ştiu şi ei o mulţime de poveşti, inclusiv că ar fi fost construită de uriaşi. Chiar şi Nicolae Iorga a fost fascinat de construcţie şi scria: „O biserică fără pereche în toată românimea”.
O biserică de poveste
De acest loc se leagă şi o parte din legendele Densuşului trecute prima dată pe hârtie în secolul 19, de un cărturar din partea locului, Aron Densuşianu. Istoricii spun că legendele au fost învăţate de la mama sa, soţie de preot. „Aron Densuşianu ne aduce primele date despre legendele din partea locului. Mama sa, Sofia Popovici, povestea seara, la gura sobei, celor şase copii pe care îi avea cu preotul Vizante Pop. Una dintre poveşti este legată tocmai de biserica din sat. Aceasta relatează cum, după ce doi îndrăgostiţi au fost impiedicaţi să rămână împreună, fata, Zafira, se ascunde în turnul bisericii. Când au încercat să o prindă, să o căsătorească cu cine nu îşi dorea, fata ar fi sărit de sus şi a murit”. Istoricii nu au descoperit nicio dovadă despre existenţa Zafirei: „Ea rămâne o legendă, ca multe alte lucruri care se vehiculează despre biserică. De fapt, avem acolo un monument medieval, o biserică construită în secolele 12-13, dar cu foarte multe pietre romane”, explică istoricul Ioachim Lazăr. Şi totuşi, în arhiva celor de la Geoparcul Dinozaurilor există fotografia unui monument funerar superb, ridicat într-una din livezile din jurul bisericii: „Din câte ştiu eu” – explică Cristi Ciobanu – „este monumentul funerar al unei tinere care a murit devreme şi a fost foarte mult regretată mai ales de fraţii ei, cei care i-ar fi ridicat şi piatra. Istoria ei este legată de familia nobiliară Mara, care avea conacul de lângă biserică”. Părintele Gherghel a ascultat şi el povestea: „Una din legendele interesante este o poveste din sat: se spune că o fată bogată din Densuş a jucat cu un fiu de ţăran, cei doi s-au îndrăgostit, dar, când a aflat tatăl, l-a bătut şi fata a fugit de acasă şi s-a ascuns în Peştera Zefi. Apoi, ca să afle noutăţi a venit şi s-a ascuns în locul tainic din turn de unde a auzit ce îi spunea preotul tatălului ei, că nu trebuia să-l bată atât de rău. Fata, crezând că iubitul ei a murit, s-a aruncat din turn. Legenda se opreşte aici, dar noi ne rugăm pentru toţi binecredincioşii şi pentru cei care au sfârşit tragic”.
Drum prin vremi
Pe harta Geoparcului Dinozaurilor din Ţara Hategului, Biserica „Sfântul Nicolae” din Densuş e la loc de cinste: „Sloganul nostru „Drum prin vremi” înseamnă că, atunci când călătoreşti prin Ţara Haţegului, nu te deplasezi doar în spaţiu, ci şi în timp şi poţi să îţi alegi perioada unde vrei să ajungi – de la vremea dinozaurilor de 70 de milioane de ani, la perioada antică cu fosta capitală romană Sarmiegetusa Ulpia Traiana sau perioada medievală. Aici, avem bisericile de piatră atât de frumoase, plus turnurile medievale, precum cel de la Răchitova sau castelele, precum cel de la Cetatea Colţ, celebrul „Castel din Carpaţi” al lui Jules Verne şi poţi umbla până în zilele noastre, când găseşti oameni şi locuri interesante de văzut”, explică reprezentantul Geoparcului Cristian Ciobanu, cea mai bună călăuză „prin vremi”. La sediul lor, biserica apare şi în expoziţia dedicată balaurilor, pentru simplul motiv că apare, alături de steagul strămoşilor – dragonul dacic, pe fosta bancnotă care a circulat în anii 90. Ţara Haţegului este foarte bogată în monumente şi legende, iar Biserica din Densuş probabil că este cel mai ciudat obiectiv de aici şi poate chiar din ţară – e sufiecient să o vezi, nici nu-ţi trebuie prea multe elemente înainte de a te întreba ce e cu acea construcţie? Vezi blocuri foarte mari de piatră lângă nişte detalii extraordinar de fine, priveliştea te face să îţi pui foarte multe întrebări. Biserica din Densuş a văzut multe istorii de vreo două mii de ani şi încorporează părţi de istorie. Noi avem aici un program pentru copii, „Poveşti în piatră”, şi vorbim cu pietrele din zid. Avem mai multe piese selectate care ne spun povestea lor, iar cea dacică ne-ar putea spune chiar mai multe decât credeţi: povestea ei nu începe de când a fost pusă în zid, ci de când s-a format, într-o mare, în Jurasic, acum 200 de milioane de ani, iar dovada sunt scoicile din piatră. Fundul de mare s-a ridicat la suprafaţă, a fost exploatat de daci, piatra şlefuită a fost martora invaziilor romane, a văzut luptele, apoi a fost luată şi folosită în construcţiile romane şi apoi, de urmaşii acestora, când şi-au făcut biserică. E remarcabil! O istorie de 200 de milioane de ani!”
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.