O dimineaţă neagră ca huila

Locul de naştere a mineritului din Valea Jiului a murit. Vineri, 30 octombrie, la ora 10.31 a ieşit din subteran ultimul vagonet cu huilă dat de mina Petrila. 156 de ani de istorie s-au terminat cu imnul minerilor (interpretat şi mai trist decât este de o fanfară), cu două-trei discur­suri prea puţin inspirate şi cu privirile deznădăjduite ale minerilor. Unii mai aveau puţin şi lăcrimau, alţii încercau să-şi ascundă amărăciunea zâmbind aproape forţat. Mai toţi cei prezenţi şi-au dat seama că, de fapt, se încheie o poveste de peste un secol şi jumătate, cu bune, cu rele şi, pentru mineri, cu multe incertitudini rămase.

O imagine a nefericirii de la Petrila (intră pe arhiva.replicahd.ro pentru o fotgalerie de la “înmormântarea” minei-fanion a Văii Jiului)

Deşi e soare, în curtea minei Petrila e frig. Nu e nimeni extra-binedispus. Anunţul apărut cu o zi înainte, în mediul on-line, prin care nişte localnici au dorit să facă haz de necaz e deja dat uitării de mai toată lumea: “Anunţ mortal – Petrila îndure­rată, cu inima frântă de durere, anunţă cunoscuţii, rudele şi lumea întreagă că: vene­rabila & onorabila Mină Petrila a încetat din viaţă în ziua de 30.X.2015 la frageda vârstă de 156 de ani”, scria pe un “şablon” tipic afişajelor mortuare, distribuit intens pe Facebook.

“De ce?”

E drept, oamenii din Petrila s-au obişnuit cu gândul că mina va fi închisă, imediat după evenimentele din 2008: 13 mineri au murit, iar alţi 14 au fost grav răniţi în urma a două explozii petrecute în subteran la interval de câteva ore. Totuşi, cei 300 de mineri care încă mai lucrau la Petrila încă mai sperau. Dovadă spusele câtorva ortaci aflaţi în hala Puţului Central, în aşteptarea ultimei tone de huilă date de Petrila: “Puteau, domn’le, să facă ceva să nu închidă mina. Aici mai era cărbune pentru încă 20 de ani, dar au închis sectoarele alea despre care ziceau ăia de la ITM că-s periculoase. Acolo a rămas mult cărbune. Ăia de la ITM nu ştiu că orice mină de huilă-i periculoasă? Orice-ai face?”, spune unul dintre mineri, uitându-se-n zare să nu-l vadă şefii că vorbeşte cu presa. Şefii sunt ocupaţi cu alţi reporteri, aşa că alţi trei mineri intră-n vorbă cu noi. “Hai, c-au închis sectoarele alea, să zicem c-am înţeles. Dar de ce nu au deschis două galerii noi, în sus, spre Lonea. Mai scoteam cărbune de-acolo încă un an. Şi eram şi rentabili. La 300 de oameni, dădeam 300 de tone pe zi. De ce? Vă spun tot eu de ce: pentru că-n ţara asta, banii merg oriunde, numai unde trebuie, nu!”, spune un alt miner. “Io nu înţeleg ce-or să facă cei de la Lonea, că linia lor de încărcare e tot aici, la noi. Lângă noi e cartierul Bosnia (locuit majoritar de persoane care trăiesc doar din furturile de fier vechi). Ce-o să se aleagă de tot? Puteau să ne transfere la Lonea, pe hârtie, şi era rezolvată treaba. Da, ştiu c-o să ziceţi că se-nchid minele de huilă-n toată Europa, da’ nemţii şi cehii de ce şi le deschid?”, intervine un al treilea.

Un scurt moment de revoltă

Şi seria nemulţumirilor se-ntrerupe brusc. Trei clinchete metalice anunţă sosirea coliviei la suprafaţă. Nouă mineri ies din ea. Apoi, alţi opt. E scos şi vagonetul cu huilă mai neagră decât cea mai neagră noapte. “Înapoi, înainte, un, doi, trei şiii..:!”, strigă unul dintre mineri. Şi vagonetul este scos pe şinele din hala Puţului Central. Un miner ia o bucată mare de huilă, o ridică deasupra capului şi strigă “Ţara noastră aur poartă/ Nouă nimeni nu ne-o arată!”. Momentul nu era prevăzut în scenariu. Şefii Societăţii Naţionale de Închideri Mine înghit în sec. Se tem ca mica festivitate, pe care au vrut-o discretă şi la care nu au invitat politicieni, să nu se transforme într-un protest. Prin mulţime se vorbeşte şi că “recalcitranţii” de la EM Petrila au lipsit de la festivitate. Greu de verificat. Nici nu e timp pentru aşa ceva. Fanfara oraşului începe să intoneze imnul mineri­lor. Mulţi stau nemişcaţi. Unii îşi dau jos căştile şi stau… ca la o înmormântare. Acum imnul minerilor e chiar mai important decât imnul naţional. E vorba de supravieţuirea efectivă a fiecărui individ, a fiecărei familii. Şi sute de mii de familii au trăit de pe urma minei Petrila, de la 1859 încoace, de când s-a deschi­s.

Cuvântări limitate

Primul care ia cuvântul este Vasile Simion, directorul minei. Vorbeşte tare, încercând să se facă auzit fără sprijinul vreunei instalaţii de sonorizare. Nici n-a fost adusă vreuna din acelaşi motiv pentru care nu au fost invitaţi (se pare) nici politicieni din zonă. “Acest vagonet marchează încetarea activităţii de producţie la mina Petrila. Mina Petrila a fost mina – fanion a Văii Jiului. Este cea mai veche, cea mai adâncă din România. Este mina superlativelor din mai multe puncte de vedere. Acum 156 de ani, în 1859, se deschidea primul perimetru minier în comuna Petrila. După 10 ani, la 1869, era atesta­tă prima mină care exploata cărbune subte­ran. De atunci, activita­tea minei s-a desfăşurat, cu bune, cu rele, pe parcursul anilor. În 1943 a fost cea mai mare tragedie la mina Petrila: au murit atunci 18 ortaci. Anul 2008 a reprezentat pentru mina Petrila un punct de cotitură. 13 mi­neri au murit atunci, iar mina Petrila a rămas, practic, fără rezerve miniere”. Pe Vasile Simion îl urmează Aurel Anghel, directorul SNÎMVJ. Nu reuşeşte să vorbească la fel de tare, aşa că pierde atenţia audienţei şi rămâne doar cu câteva microfoane în faţă care să-l urmărească: “Închiderea minei Petrila este un eveniment care ne va marca toată viaţa, pe toţi cei care lucrăm sau am lucrat în minerit şi pe familiile acestora. În toată existenţa minei Petrila, aceşti mineri au dat dovadă de curaj, de înţelepciune, de bărbăţie, şi nu au precupeţit niciun efort în a scoate acest cărbune atât de necesar Văii Jiului. Chiar dacă, de multe ori, s-au jertfit pentru acest cărbune şi familiile lor au fost îndu­re­rate, aceşti mineri şi-au continuat activitatea indiferent de perioada pe care au traversat-o. Mina Petrila este un punct de referinţă în mineritul Văii Jiului şi în peisajul minier românesc şi de aceea am ţinut să marcăm acest eveniment, chiar dacă este unul trist”.

Ochii vorbesc mai bine

Ia cuvântul şi viceprimarul Petrilei, Vasile Jurca. Doar televiziunile din Vale sunt interesate de ce are el de spus. Undeva lângă ieşirea din puţ, Florin Davidoaie tocmai a terminat “lupta” cu ceilalţi reporteri. E un bărbat înalt, frumos, cu faţa înnegrită de praful de cărbune. Doar ochii lui albaştri rup monotonia negrului de care îi este acoperit chipul. Trage cu sete dintr-o ţigară, uitându-se spre cei care încă mai cuvântează, undeva la vreo 20 de metri. Dă impresia că nu-i crede pe cuvânt, dar, totuşi, îi urmăreşte. Apoi ne mărturiseşte sec: “Am 35 de ani şi trei copii, doi băieţi şi o fată. Băieţii au 16 şi 7 ani, fata are 12. M-am angajat aici când aveam 20 de ani. Aici a muncit tata, aici a muncit şi fratele meu mai mare… De aici speram să ies şi eu la pensie. Acum, ce să fac? Mă duc unde s-o putea, tot la mină, probabil la Lonea. Am trei copii de trimis la şcoală”. Ca mai toţi minerii din Valea Jiului, Florin Davidoaie spune şi el: “E decizie politică. De-aia ne-au închis”. Nu deta­lia­ză. În Valea Jiului, când un miner spune “politic”, se referă, de cele mai multe ori, la o răzbunare a politicienilor de la Bucureşti, pentru mineriade.
Fanfara mai cântă o dată imnul minerilor. Şi de da­ta asta întreaga asisten­ţă se linişteşte. Apoi, unii dau buluc la vagonetul cu huilă. Se pozează pentru Facebook, apoi îşi iau câte o bucată de cărbune ca suvenir. Încă de când a fost scos din colivie, vagonetul e păzit de un miner de vreo 40 de ani, care nu scoate nicio vorbă. Stă sprijinit cu coatele pe marginea vagonetului, se mai uită-mprejur din când în când, dar cel mai des îşi pune bărbia-n piept, după care îşi ridică privirea-i tristă doar cât să se uite la bucăţile negre de cărbune de sub coatele lui. În unele momente dă impresia că se uită-n gol. Nu-i vine să creadă că povestea de la Petrila s-a terminat. A crezut până-n ultima clipă că, poate, cineva o să urmeze îndemnul “Nu închideţi mina Petrila”, scrijelit cu litere mari, undeva chiar în spatele Puţului Central. Vagonetul răsturnat, cu fundul spart, lăsat aşa îndeajuns de mult încât să-nceapă să-l găsească rugina ar fi trebuit să-i arate minerului trist cam care sunt planurile cu mina lui.