„Iniţial am făcut linguri. Punct. Fără niciun fel de scop, fără să mă gândesc la ceva anume. Am lucrat de dragul lemnului. (…) Nu fac altceva decât să urmez felul în care copacul a crescut. Ştiu acum că cele mai bune lucruri ies din copaci care au crescut chinuiţi, sunt contorsionaţi sau loviţi. Acolo găsesc eu frumosul şi o fibră cu care pot să lucrez”, mărturiseşte un bărbat care şi-a urmat pasiunea şi a devenit un poet al lemnului. Eugen Mănişor a adoptat o filozofie aparte de respect al naturii şi al valorilor tradiţionale şi, din mâinile sale, ies piese unicat superbe care au ajuns la colecţionari din întreaga lume.
Coşurile sale de nuiele ocrotesc linguri de lemn dintre cele mai diferite. Unele mici făcute parcă pentru jocul copilăriei, altele maiestuoase încondeiate cu figuri tradiţionale, dar la cele mai multe jocul lemnului te încântă pentru că exact asta face Eugen Mănişor: dezveleşte scoarţa şi cată să găsească noduri, canale sau orice unduire a fibrei lemnoase.
Şi apoi are grijă ca ele să devină adevărate piese de artă chiar dacă pentru asta lucrează zeci de ore sau aşteaptă săptămâni până lemnul e bun de lucru: „Mărul are un lemn foarte frumos. Ştiţi că lemnul său se poate marmora? Laşi bucata într-o livadă mai multă vreme să stea pe ea roua. E o minunăţie”, povesteşte bărbatul care dăruieşte cam tot ce face: „Am mai rămas doar cu lucrările recente, cele pe care le-am făcut mai la început, deja le-am oferit cunoscuţilor sau au plecat la alţi stăpâni. Când mă apuc să lucrez nu am un plan sau o idee în minte, meşteresc aşa, de dragul de a lucra, dar şi aşa au fost apreciate de la început – în prima fază le-au văzut prietenii, ulterior şi alţii, apoi reţelele de socializare m-au adus în contact cu pasionaţi asemenea mie de pe mai multe continente. De la mulţi primesc sfaturi, ceea ce pentru mine contează foarte mult – acest feedback de la oamenii care mi-au văzut lucrările în primul rând mi-a adus încurajare şi apoi m-au canalizat într-o direcţie bună”. Eugen nu distruge pădurea: caută la cunoscuţi, printre lemnele de foc, sau alege din livezi doar lemnele deja căzute. Are o întreagă filozofie despre durerea lemnului şi ocrotirea vieţi unui copac. E sigur aşa că munca sa nu face rău nimănui: „Am, de exemplu, şi piese lucrate în lemn de liliac, o esenţă care se găseşte greu dacă vrei să lucrezi cu ea. Am făcut şi nişte boluri micuţe din «bube» de gorun sau de stejar. De fapt, am lucrat lemnul unde nişte furnici şi-au făcut muşuroiul. Furnicile au atacat copacul şi acesta a încercat să se vindece şi pe scoarţă au ieşit un fel de noduri. Unii l-au tăiat pentru foc, dar partea aceea a ajuns la mine. Această bubă are o fibră foarte plăcută şi foarte frumoasă, dar sincer este şi greu de lucrat, pentru că acolo lemnul e tare. E, de fapt, o cicatrice. La început, nu mi-am dat seama ce va ieşi din ea, cum se întâmplă de multe ori la mine, pentru că nu am nişte forme studiate înainte: nu îmi propun nici să iasă ceva oval sau rotund, ori adânc, aşa că, de cele mai multe ori, fibra lemnului este cea care determină forma finală a lingurii sau a respectivului obiect. Nu fac altceva decât să urmez felul în care copacul a crescut. Ştiu acum că cele mai bune lucruri ies din copaci care au crescut chinuiţi, sunt contorsionaţi sau loviţi. Acolo găsesc eu frumosul şi o fibră cu care pot să lucrez”.
Lingurarii lumii
Pasiunea lui Eugen pentru lucrul cu lemnul nu vine din neant – tatăl lui a fost tâmplar, iar reacţia sa când a auzit că fiul său face linguri l-a făcut pe fiul său să zâmbească: „Mă copile, dar chiar linguri?!”. Şi asta pentru că, în România, când spui lingurar gândul te duce automat la o anumită etnie şi mai puţin la un meşter din Apuseni. „Iniţial, am făcut linguri. Punct. Fără niciun fel de scop, fără să mă gândesc la ceva anume. Am lucrat de dragul lemnului. Declicul s-a întâmplat când am văzut un meseriaş din Reşiţa, un împătimit al muntelui, un alpinist, Vasile Moise, care făcea linguri pe care le lua cu el pe munte şi le folosea. Mi-am zis şi eu: hai să încerc. Şi am încercat şi vă daţi seama că au ieşit la început unele ce cu greu aduceau a linguri. Cel mai mult a contat momentul în care un coleg de breaslă, să zic aşa, cu care luasem legătura şi corespondam şi era tocmai din Statele Unite m-a întrebat dacă fac parte dintr-un anumit grup de pe Facebook. Şi i-am spus că eu nici măcar nu aveam pagină personală pe acea reţea. Ulterior, după ce m-am alăturat acelui grup, mi-am dat seama că în Statele Unite şi în Canada există un grup foarte puternic de ceea ce s-ar chema pe româneşte «lingurari»”. Internetul i-a adus o mulţime de aprecieri pozitive şi de prieteni: „I-am cunoscut pe mulţi dintre cei care au o pasiune asemănătoare şi am început să facem schimburi. La început, cum nu eram sigur pe ceea ce făceam, le prezentam mai multe fotografii şi îi rugam să îşi aleagă o piesă care le place. La un moment dat, un prieten mi-a zis: «Ştii, e aş vrea o lingură cu care să mănânc». Atunci m-am dat un pic în spate şi i-am spus că eu nu fac linguri de mâncare, că, la noi în casă, nu se mănâncă cu linguri de lemn. Dar de atunci am început să studiez şi mi-am dat seama că în cazul acestor linguri se pune foarte mult accent pe forma ergonomică a lingurii sau a bolului şi mai puţin pe partea artistică, decorativă. Ei bine, am încercat să fac un mixt între lingurile noastre tradiţionale cu care găteau bunicile noastre, acele linguri funcţionale, dar cu ceva în plus”. Ineditul lingurilor lui Eugen vine de la lemnul folosit: „Eu lucrez cu esenţe de lemn mai deosebite, mai ales lemn de pom fructifer, şi le ornamentez puţin, că parcă chiar aşa simple nu mă încântă”. Aşa că, pe lângă fibra lemnului, lingurile lui Eugen au cozile decorate cu fire de grâu care par că lunecă în bătaie vântului tocmai pentru că meşterul a folosit textura lemnului în decoraţiuni. Altele au coadă sub formă de pană, iar cozile bolurilor s-au transformat cu măiestre în capete de înaripate.
Meşteri şi artişti
“La noi încă mai sunt meşteri. La un târg, la Negreni, m-am întâlnit cu o breaslă mai puternică, de la Horezu cred că erau, şi i-am întrebat câte linguri fac într-o zi şi ei mi-au spus prompt: «Domnule, dacă nu facem 100 de linguri într-o zi, noi nu ieşim în profit». Ei bine, eu la câte o lingură lucrez şi câte două săptămâni, dar e altceva decât lingurile de serie făcute pentru gospodinele care încă le folosesc în bucătărie, la făcutul dulceţurilor, de exemplu. Şi eu am câteva din astea făcute la comandă, dar tot mi-am lăsat stilul pe ele şi am realizat câteva decoraţiuni. În plus, esenţa este deosebită şi lemnul lor are o poveste – a fost un copac lalea pe care l-au tăiat pentru foc şi cineva mi-a oferit câteva bucăţi. Are un colorit nemaipomenit şi mi-a făcut plăcere să lucrez cu aşa ceva. Mai primesc comenzi pentru linguri pe care ulterior proprietarii le folosesc la salate. În Statele Unite mai ales sunt foarte mulţi care trăiesc din aşa ceva şi au făcut din asta un bussines. Piesa costă multişor la ei pe piaţă”. Eugen spune că, în România, nu sunt foarte mulţi pasionaţi de lucrul cu lingurile unicat: “Sunt mulţi în Statele Unite, Canada şi Anglia. La noi în ţară eu mai ştiu încă doi meşteri asemenea mie şi nu mă refer la cei care fac linguri funcţionale. În plus, sunt artizanii cei care fac lucrări de artă, fac piese cu detalii şi ornamente superbe pe care nu te lasă sufletul să le foloseşti la masă, ci doar ca decor, cu mânere mai ample, pe care de cele mai multe ori sunt făcute decoraţiuni tradiţionale. Eu cred că ei sunt artişti, eu nu mă consider unul”, crede Eugen, chiar dacă orişicine care îi priveşte lucrările poate urmări poezia lemnului. Lucrează cu un cuţit special, cu care urmăreşte fibra lemnului. Pur şi simplu, el pune în valoare ceea ce unii cataloghează drept defect, lucru care te duce cu gândul la poezia lui Arghezi: “Din bube, mucegaiuri şi noroi/ Iscat-am frumuseţi…”
Linguri de prun, în Statele Unite
“Nu m-a ajutat nimeni niciodată – la mine contează mult procesul în sine şi nu neapărat ceea ce rezultă, de asta nici nu iau în seamă timpul în care lucrez sau cu ce lemn. Eu aşa îmi petrec timpul şi mă relaxez şi este o foarte mare satisfacţie la final când văd că, dintr-o bucată de lemn pe care alţii ar fi aruncat-o, eu reuşesc să scot o piesă la care oamenii se uită cu admiraţie. Nu vă puteţi imagina câte lemne am acasă şi cum mă uit după ele pe oriunde mă duc. Mai nou, oamenii care au auzit de pasiunea mea îmi oferă ei bucăţile care li se par deosebite. Eu colaborez cu cei care au livezi şi le curăţă şi aşa fac rost de bucăţi de cireş, de meri şi de pruni, care au o culoare superbă, roşcată. De fapt, cu lemnul de prun am şi avut cel mai mare succes la cei din State. Am avut un prun care a fost afectat de insecte şi a căpătat astfel şi patru nuanţe de culoare pe o suprafaţă mică – de la galben deschis, portocaliu şi maro până spre negru, lucru care crea un efect cromatic deosebit”. A dăruit până acum zeci de piese şi el a rămas cu fotografiile, dar a şi primit alte zeci de piese dintr-o mulţime de ţări. Ca să ţină legătura pe Facebook cu ceilalţi “lingurari” ai lumii şi-a ales un nume nostim “The Woodchips Maker”, care în româneşte ar veni “Cel care face rumeguş”: “Am ales numele ăsta pentru că la început foarte mult rumeguş am produs. Numele a avut efect, oamenii îmi scriu că văd cu ochii lor că pe lângă rumeguş mai fac şi altceva. Pentru mine contează foarte mult impresiile celor care îmi văd lucrările şi pe viu şi în poze. După opiniile lor, mă orientez care anumite tipuri de linguri să aleg, sau esenţele de lemn. Înainte aveam un blog unde mai postam ceea ce făceam şi aşa m-am împrietenit cu mulţi colegi de breaslă”. A început să primească şi comenzi: “Sunt clienţi care văd ce fac, îmi apreciază munca şi îşi doresc ceva personalizat. Am avut noroc şi mi-a ieşit exat ce şi-au dorit. Deocamdată, nu îmi permit să vând multe, pentru că productivitatea mea nu este foartă bună din moment ce serviciul îmi ocupă prea mult timp. Dacă m-aş dedica doar acestei pasiuni, nu cred că nu aş da greş. Nu fac o lingură cu gândul că voi impresiona lumea sau voi câştiga bani. O fac pur şi simplu.”
Un om fericit
Acum Eugen a prins destul curaj şi încredere în munca lui pentru a se gândi serios să participe şi la târguri, motiv pentru care şi-a comandat şi un costum popular din zona Mediaşului, de unde se trage. A absolvit recent şi un curs de “încrustări în lemn”, aşa că are tot ce este necesar pentru nişte demonstraţii unde vrea să arate publicului ce poţi face dintr-un lemn de foc: “Cred că nu este important să expui doar produsul final, ci efectiv să arăţi oamenilor cum se lucrează şi uneltele cu care meştereşti, pentru că eu nu folosesc scule electrice. Primul cuţitaş l-am cumpărat, dar acum am nişte cuţite şi nişte topoare la comandă, mai speciale. Unul dintre cei care le-au lucrat este fierarul dacilor din trupa de reenacment «Lupii Apoulonului», Emanuel Bezeriţă, care mi-a făcut două cuţite forjate. Chiar am de gând să mă alătur lor, să fac demonstraţii de lucrat lemnul, aşa că sunt în construcţia costumului de dac şi voi demonstra cum lucrau strămoşii cu aceste scule. Sunt trei piese,un cuţitaş, un cuţit curb şi un topor mic”. Meseria de bază a lui Eugen nu are nimic de-a face cu lemnul, dar îşi umple timpul liber cu pasiunea sa: “Acum fac ceva ce îmi place! Când faci ceva ce-ţi place, te simţi împlinit. Dacă la sfârşit cineva mai şi apreciază munca ta, este extraordinar. Dacă mă întreabă lumea de ce fac aceste piese de lemn, mi-ar fi foarte greu să explic atfel: pur şi simplu, fac ceva pe sufletul meu. Am zile în care stau în atelier şi câte opt-nouă ore, fără să-mi dau seama cum trece timpul. Citeam mai demult prin cărţile de filozofie că asta e secretul vieţii şi acum pot spune că este adevărat – da, să faci ceva ce îţi place, contează. Eşti aşa, fericit.”
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.