Colţul cultural: Supărarea lui Tică Stan

Zilele trecute am primit pe Facebook un mesaj de la o cunoştinţă cu care nu am mai vorbit de prin 1982. Tică Stan din Oţelul Roşu, membru în grupul folk “2 şi 1/2” (“Doi şi jumătate”), cu care am fost coleg de scenă la cenaclul Flacăra, a simţit nevoia să vorbească cu cineva.

Apărut la Oţelul Roşu în anul 1978, grupul cu cei doi şi jumătate a reuşit să atragă atenţia prin Cântec Sfânt, Cântec de leagăn sau Întoarcerea în copilărie, piese care îndeplineau în acea vreme condiţiile necesare unor producţii muzicale gustate de public. Formula stârnea interes prin ineditul combinaţiei, doi adulţi şi un copil, care, cu mult bun simţ şi talent, cântau melodii apropiate de perioada cea mai îndrăgită, copilăria. Bazat pe sensibilitate, grupul a făcut carieră în epocă, participând cu mult succes la reprezentaţiile cenaclului Flacăra. Cenaclul era în acea vreme pentru artiştii amatori o rampă de lansare, o organizaţie care funcţiona atunci după reguli ce se apropiau de cele ale marketingului din showbiz-ul zilelor noastre.

Între timp, sistemul a căzut şi iată că acum industria muzicală ridică şi coboară artişti după regulile nemiloase ale unei pieţe în care rezistă cine reuşeşte să vândă. E clar că, între timp, gustul publicului a ajuns foarte variat, la fel cum este şi oferta. Dacă atunci cenaclul era o organizaţie care asigura o platformă de exprimare pentru cei care aveau ceva de spus, astăzi firmele care se ocupă cu activitatea muzicală urmăresc doar profitul. Producătorii de muzică studiază piaţa şi susţin financiar doar produse muzicale care generează profit, experimentele de dragul artei nefiind interesante pentru ei. Ţin minte că la primele spectacole la care am participat cu grupul Canon, am câştigat 75 de lei de persoană, pe seară, noi fiind patru artişti. Salariul mediu în acea vreme era de 1.500 lei pe lună şi asigura traiul într-o lume în care carnea, mezelurile, ţigările şi cafeaua se puteau cumpăra aproape doar prin sistemul Pile, Cunoştinţe, Relaţii sau, pentru cei mai tineri care nu ştiu, PCR. În acea lume platforma asigurată de cenaclul Flacăra însemna o şansă, mai ales pentru artiştii din provincie. Este şi cazul grupului Canon din Hunedoara, oraş eminamente muncitoresc, la fel şi al celor de la “2 şi 1/2” din Oţelul Roşu, localitate cu un nume sugestiv. Pe vremea când poezia mai conta, spectacolele organizate sub egida cenaclului adunau mii de spectatori, care, atenţie, plăteau bilet ca să poată participa la eveniment. Interesant, astăzi tot prin natura perioadei, interesele propagandistice, şi mă refer aici la manifestările gen „Zilele Oraşului”, „Festivalul Berii”, au deformat comportamentul publicului şi obiceiul de a cumpăra bilet la spectacol revine foarte greu, majoritatea fiind obişnuiţi să consume divertisment „moca” (scuze pentru termenul “academic”). După ce au trecut ani buni de la evenimentele din ‘89, s-a încercat reînvierea cenaclului, dar fără succes, aşa cum spuneam oferta foarte variată atrăgând lumea spre alte genuri muzicale.

Dintre cei care au activat pe scenă sub numele de cenaclişti mai găsim astăzi pe piaţă puţine nume. Amintesc pe cei de la Phoenix, Iris, Ştefan Hruşcă, Nicu Alifantis, Mircea Vintilă, Victor Socaciu, Ducu Bertzi, Vasile Şeicaru, Doru Stănculescu etc. Erau şi atunci foarte apreciaţi şi perseverenţa de care au dat dovadă i-a ajutat să-şi construiască pe parcursul următorilor ani cariera muzicală, adaptându-se la schimbările de după ‘89. Crezul în destinul lor i-a făcut să reziste şi să continuie mişcarea folk, păstrând şi un public nu foarte numeros, dornic însă de poezie şi muzică sensibilă. La un spectacol al cenaclului Flacăra prestau, în general, cam şaizeci de artişti, evenimentul desfăşurându-se pe durata a cinci, şase sau chiar zece ore. Era o gură de oxigen, chiar dacă din necesarul compromis mai răzbătea uneori câte o nuanţă de propagandă. Toţi cei care participau la fenomen ştiau că altfel nu se poate şi treceau cu eleganţă peste acele momente. Grupul Canon, care a fost membru al cenaclului între ani 1981 – 1982, a activat până în urmă cu câţiva ani, reuşind să producă şi câteva materiale discografice, din care amintesc LP-ul de vinil „Canon”, realizat de Electrecord în 1992 sau CD-ul „Canon şi Maria Gheorghiu”, produs de Alpha Sound în 1995.

Revenind la grupul “2 şi 1/2” din Oţelul Roşu, cred că aducând în atenţia dumneavoastră o parte din lumea cenaclului, am reuşit să mai alin din supărarea lui Tică Stan, care îmi spunea cu regret că la Oţelul Roşu nu se mai întâmplă nimic artistic. Situaţia este asemănătoare în general în localităţile mici, unde lipsa instituţiilor profesioniste de artă generează fie un gol de activitate, fie organizarea, aşa cum spuneam, a unor manifestări cu scop propagandistic. De la prea multe manifestări organizate înainte de ’89, am ajuns la prea puţine, astăzi. Pe vremea aceea era dictatură, astăzi este criză. Cu toate acestea să nu uităm că de spectacole este nevoie şi în vreme de război. Aşa că îl înţeleg perfect pe amicul meu Tică Stan de la Oţelul Roşu. Supărarea lui este îndreptăţită.