Editorial: Ne ameninţă o nouă pandemie: radicalizarea

Un nou virus mortal bântuie mapamondul. Specialiştii care-l analizează nu sunt medici. Sunt experţi anti-tero. Până să i se găsească o de­numire din latina clasică , noului virus i se spune RADICALIZARE. Focarul e undeva în Orientul căzut în anarhie după eliminarea dictaturilor din zonă. S-a crezut iniţial că îmbolnăvirea are legături doar cu jihadul şi nu afectează decât lumea arabă. Se constată însă că radicalizarea are un caracter mutant şi e foarte molipsitoare pentru sufletele în care mocneşte de prea mult timp frustra­rea sau suferinţa. În faza cea mai critică, cei afectaţi devin nefericiţi (sin)ucigaşi fără cauză. Nu toţi ajung însă la această tristă nirvana. Un tânăr de 17 ani din Craiova, de exemplu, a fost ridicat de DIICOT pentru că a devenit fan ISIS pe canalele virtuale. Elevul, sătul de cuminţenia stătută a lumii în care trăia, visa la băi de sânge şi decapitări ISIS în tot ce posta pe NET. Este primul român oficial contaminat. Chemarea lumii omorului fără pedeapsă este însă de mult timp un magnet puternic pentru mulţi tineri aventurieri din Occident. Aceştia s-au implicat într-o navetă morbidă de spălare a creierului între cele două lumi care azi separă ci­vilizaţia Vestului de Eldorado-ul crimei din Orient, devenind ei însişi surse de contami­nare. Şi, pic cu pic, ca într-o secvenţă de SF horror, la Paris, Londra, Madrid sau New York ajungem să constatăm că prietenul, vecinul, colegul de muncă nu sunt ceea ce par a fi! Când pică masca însă este, de obicei, prea târziu. Bomba e deja detonată.
Fenomenul este cu atât mai îngrijorător cu cât civilizaţia occidentală a momentului este lovită de radicalizare nu numai din afară spre interior, ci şi invers, din miezul ei spre exterior. Fenomenul ISIS e doar o scânteie din focul anunţat al iadului. Ea aprinde simultan şi vâlvătaia nemulţumirilor de altă natură din spaţiul european, proiect care se clatină acum periculos sub greutatea propriei birocraţii şi a deficitului de coeziune. Şovăielile Bruxelles-ului, criza economică, atacurile teroriste întreţin forţele centrifuge naţionaliste ale radicalizării. Este de urmărit cum oamenii se satură până şi de libertate, dacă ea, în loc de job-uri, aduce migranţi, în loc de progres, stagnare, iar în loc de siguranţă, atentate cu bombă.
Şi, din păcate, nu văd niciun motiv ca România să fie scutită de valul de radicalizare care ia amploare în lume. Nu avem treabă cu Allah, nu suntem luaţi la gura ţevii de jihadişti şi nu suntem în drumul migranţilor. Noi le avem pe ale noastre! Deşi românii au jucat corect cartea democraţiei, de fiecare dată s-a dovedit că ea nu a fost câştigătoare pentru ei. Nici în 1996, la decartarea lui Ion Ilies­cu, nici în 2004 la detronarea lui Năstase şi instalarea lui Băsescu, nici în 2012, cu monstruoasa construcţie politică a USL şi, ca o culme a ghinionului, nici acum, după abdicarea lui Ponta, nu există încredere că suntem pe drumul cel bun. Cum să nu te radicalizezi atunci, dacă ai consumat toate variantele la vot, cum ar veni, nu mai ai ce să alegi, şi tot nu ai scăpat de foame şi corupţie. Forma de radicalizare spre care merge România acum e ruptă în două pe axa generaţiilor. Tinerii ies în stradă şi vor o resetare totală a sistemului politic. Cei mai în vârstă cultivă imaginea beneficiilor unei restauraţii a despotismului. Din orice vreme. E plin de mesaje pe Facebook cu Ceauşescu, Petru Groza, Putin, Gaddafi, siniştri despre care aflăm că sunt sau au fost taţi ai democraţiei şi binecuvântarea popoarelor.
Într-o astfel de lume, rezol­varea problemelor existente presupune deja abilităţi de geniu ca să împaci pe toată lumea. Fiecare vrea altceva, dar toţi sunt nemulţumiţi. Impresia este că marea nelinişte prin care trece acum ome­nirea anunţă vremuri revolu­ţionare. Pe fondul acestei radicalizări mondiale, dacă ne uităm acum la ce se întâmplă în Siria, vedem ceea ce ar putea să fie un model exportat la nivel macro: adică un război mondial în care toată lumea se luptă cu toată lumea. Nu cred că ar dura mai mult de o săptămână.