Tanti Ana, calendarul de ceapă şi colindul leului

Ana Demian (foto) are 87 de ani şi se numără printre puţinii bătrâni din România care mai ştiu cum să afle fără ajutorul prognozelor meteo cum va fi vremea în următorul an. Drept e că metoda ei, moştenită de la bunici şi părinţi, nu e foarte precisă, dar nici prognozele meteo nu mai sunt ce-au fost. Şi nu e singurul “secret” al Anei Demian. Femeia e o mică enciclopedie de obiceiuri populare din satul Orăştioara de Sus, locul în care s-a născut, a trăit şi în care îşi duce acum bătrâneţile.

Tanti Ana se prinde repede-n vorbă. Surprinzător, vorbeşte mai elevat decât mulţi absolvenţi de facultate din zilele noastre. Vorba-i curge lin, frumos, corect. Doar din când în când mai scapă câte-un regionalism, dar o face intenţionat, ca să fie mai expresivă. Şi reuşeşte. Trece cu măiestrie de la termeni precum “superstiţios”, “preconcepţie”, “identitate naţio­nală” sau “destoinic” la “cucurz”, “slăină” sau “ţăst”. “Îmi plăcea mult să citesc, când eram tânără. Citeam cam tot ce-mi pica în mână. Prima carte care m-a impresionat a fost «Baltagul» lui Sadoveanu. Liviu Rebreanu s-a numărat şi el printre primii mei scriitori favoriţi. Dintre autorii străini nu-mi vine acuma-n minte unul anume pe care să vi-l declar ca preferat. Dar, oricum, am citit cam tot ce puteam citi pe vremea-n care eram eu tânără. Nici nu mai ştiu de unde-mi luam cărţile. Cred că le împrumutam de la cunoscuţi şi de la biblioteca sa­tului”, spune bătrânica. Are doar şapte clase primare şi vorbeşte îngrijit, coerent şi cât se poate de corect.

Lunile ploioase, aflate cu sare şi o foaie de ceapă

Când vine vorba despre obiceiurile locului în care trăieşte, Ana Demian este şi mai stăpână pe subiect. De fapt, la insistenţele primarului din comună, bătrâna a aşternut pe hârtie toate obiceiurile din bunici pe care le cunoaşte, toate cântecele şi strigările de la diferite ocazii, dar şi poeziile proprii: “Am scris şi poezie, la viaţa mea. Multe dintre poeziile mele sunt adaptate câte unui obicei”, explică tanti Ana. Şi a strâns material suficient pentru o carte. “Ca­lendarul de ceapă” este unul dintre punctele forte ale lucrării.
 “E simplu calendarul ăsta. În seara de Anul Nou se despică 12 foi de ceapă, fiecare corespunzătoare unei luni a anului. În fiecare foaie se presară, pe cât posibil, o  cantitate egală de sare şi se lasă aşa peste noapte. A doua zi, dimineaţa, te uiţi în foile de ceapă şi vezi care dintre ele are mai multă apă de la combinaţia cu sarea. Ţin  minte că mama şi vecina noastră lelea Măria, o femeie tare superstiţioasă, aşa-şi zoreau bărbaţii spunându-le, de exemplu, să se zorească cu coasa în iunie, că-n iulie  va fi tare ploios şi nu puteau să usuce şi să strângă fânul aşa cum ar fi trebuit”.
În funcţie de indiciile calendarului de ceapă, sătenii din Orăştioara îşi planificau întregul an agricol. Era important pentru ei să ştie dacă luna octombrie va fi sau nu  ploioasă, ca să ştie dacă-şi scot sau nu cartofii din pământ, dar şi dacă vor avea o vară normală sau secetoasă. Lipsa apei dintr-o foaie de ceapă a “calendarului” asta  indică.
Bătrâna spune că la ea în sat nu mai foloseşte nimeni această metodă: “Păi acum avem prognozele meteo, nu?! Pe-atunci ca­lendarul ăsta de ceapă era meteorologia la  noi în sat. Dar cei mai bătrâni poate că ştiau ei ce ştiau”, spune tanti Ana zâmbind. “Nu mai ştiu nici prin alte sate să se mai ocupe cineva cu aşa ceva. Eu v-am spus şi  v-am arătat că mi-e drag când cineva tânăr mă-ntreabă. De fapt, de-asta am scris şi cartea aceea de obiceiuri şi poezii: ca să nu ne pierdem identitatea noastră de  români”.

Colinduri rare şi cântece uitate

Ana Demian i-a salvat pe etnologii hunedoreni de la pierderea unui colind de care doar au auzit, dar pe care nimeni nu mai ştia să li-l spună. E vorba de “Colindul leului”, colind care li se cânta bărbaţilor care treceau de 24 – 25 de ani, dar tot neînsuraţi rămâneau. Ca să fie şi mai sigură că nu se pierde, tanti Ana l-a transcris în cartea ei. “E un colind al junilor mai bătrâni, aşa, în care aceştia sunt lăudaţi că sunt destoinici. Practic, e vorba despre un june care ia urma unui leu, îl găseşte pe un vârf de munte, nu-l împuşcă, dar reuşeşte să-l lege şi să-l aducă jos în sat, să se fălească. Nu-mi dau seama de unde-i povestea asta cu leul, pe la noi, dar probabil că-n timpuri străvechi or mai fi adus unii şi lei pe-aici. Ştiu c-au venit nişte doamne de la Deva, mai demult, şi tare s-au bucurat când le-am recitat colindul ăsta”, spune bătrâna.
Când vine vorba de tinereţile ei, Ana Demian nu prea are motive să zâmbească: “Tata era prea bătrân ca să fie trimis pe front, la război, dar era şi el consemnat. Era cu săptămânile plecat de-acasă, pe la Cugir, să mun­cească ce mai ştiu eu ce anume. Dar mi-aduc aminte că-n aproape fiecare săptămână se mai auzea de câte un bărbat tânăr, sau de câte-un fecior care-a murit, sau a fost rănit pe front. La şezători, la noi în sat, pe timpul războiului, chiar se cânta un cântec: “Nu mai vezi tineri la plug/ Şi nici boii buni la plug/ Plugu două vaci îl trag/ De coarne ţine un moşneag/ Şi-o nevastă supărată/ Strigă la vaci câteodată/ Că bărbatu-i la război/ Vai de el şi vai de noi/ Contingentu patruşunu/ Dintr-o sută o rămas unu/”.
Şi sunt doar două dintre cântecele salvate de la uitare de pa­siunea unei femei simple, de la ţară, care, după ce şi-a crescut copiii şi nepoţii, şi-a spus că ar fi bine să lase-n urma ei, pe lângă poezii din creaţia proprie, simple dar directe, şi versuri populare şi obiceiuri vechi, adunate într-o carte pe care mulţi pasionaţi de etnologie ar dori să pună mâna. “Ăsta-i ultimul exemplar pe care-l am. Pe toate le-am dat gratis. Eu şi copiii mei am zis că nu facem comerţ cu aşa ceva”, spune bătrâna, în timp ce ne întinde cartea, cel mai frumos cadou de Crăciun de care am avut parte în ultimii ani.