Aproape uitatele sărbători ale Crăciunului

“Pentru noi, Moş Crăciun nu era acel Miculaş de import, în hlamidă roşie, atât de strein de imaginaţia populară românească. El era înfăţişat închipuirii noastre nins, cu sprâncene, mustăţi şi barbă mari, albe, cu căciulă albă, cu cojoc mare de oaie până-n pământ, aşteptând în deal, la cireşul nostru. El nu ne aducea pom de Crăciun, jucării, dulciuri, ne aducea colac, cârnaţ, belşugul de mâncare de „dulce”, după postul lung. Şi era un dar mai preţios decât toate darurile”, scrie istoricul David Prodan despre copilăria de la începutul secolului trecut.  

Se poartă vintage şi Crăciunul pare mai frumos în amintiri. Ori că l-am trăit aievea într-un colţ uitat de lume, după care sufletul tânjeşte mai cu spor când se apropie Sărbătorile, fie că doar urmărim la televizor crâmpeie din viaţa de la ţară, Crăciunul altor vremuri te învăluie cu farmecul lui. Înnebuniţi de goana după o viaţă modernă şi comoditatea ei, uităm să ne aducem măcar o fărâmă din liniştea şi siguranţa care trona peste vechile comunităţi. Şi uite aşa sufletul îşi cere înapoi sărbătorile şi noi nu facem un pas să-i dăruim necesarul răgaz. Ne trezim chinuiţi de dorul co­lindelor, al colindatului, al bucatelor pregătite pe vatră şi al meselor care rămâneau întinse cât era sărbătoarea de lungă. “Neuitate sărbătorile în sine. Urările din Ajun, copiii în lăibăruţe, pişcaţi, îmbujoraţi de ger, cu străicuţe, urând de la casă, la casă, strângând “colindreţii”. Primeam uneori şi mere şi nuci. Câte o gazdă mucalită, cum nu avea destule pentru toţi, le arunca pe deasupra noastră prin curte, amuzându-se cum ne lupăm să le prindem (…) Şi-apoi zile de sărbătoare, cămăşile curate, eventual un şerpăruţ, o căciulă, o pălăriuţă nouă, cu care să te mândreşti, steaua, craii, colin­dătorii”, scrie academicianul David Prodan despre Crăciunul trăit aproape de Orăştie, în satul Cioara. Istoricul îşi aduce aminte de mirosul casei curate, spoite, muruite pe jos, presărată cu humă, când totul era spălat şi primenit. După cele şase săptămâni de post sever, când copiii erau amăgiţi cu “lapte de bou”, adică zeamă de poame sau prune uscate, se numărau zilele până la sosirea dulcelui: “În seara de Crăciun adormeam povestind cu pasiu­ne despre cea ce ne aşteaptă dimineaţa, în timp ce curechiul, acum cu carne şi cu de toate, forfotea uşor în oala mare de pământ, în spuză, răspândind un miros îmbietor în toată casa”.

Copilărie şi libertate

Copiii lui 2015 pot alege din mii, zeci de mii de jucări. Comenzile on-line îţi aduc darul poftit chiar şi din cealaltă parte a lumii. Şi, cu cât oferta e mai bogată şi lista către moşul mai lungă, cu atât scade bucuria micuţului obişnuit să primească prea multe, pentru prea puţină trudă. Micuţii secolului trecut aveau şi ei jucăriile lor, doar că cele mai multe se confecţionau chiar în casă, sub îndrumarea bunicilor ori a părinţilor – se tăiau cu foarfeca hârtiuţe şi se lipeau pe ferestre, se meştereau boi din cocenii de cucuruz, cu coarne de beţe, prinşi la jug, păpuşi din cârpe înveşmântate în petice colo­rate. Mingile se făceau tot din cârpe sau din părul obţinut din ţesălarea vitelor, iar cânepa împletită se transforma în tot soiul de biciuri. Măştile se făceau cel mai des din bostani. Băieţii mai mari îşi făceau “motoare” cu margini de sită în locul roţilor şi sfori de cânepă în locul curelelor de transmisie. Rar, copiii de la sate primeau jucării cumpărate de prin târguri – vreun cocoşel de cositor pe un creiţar, în timp ce instrumentele precum fluierul se făceau îndeosebi către primăvară, când scoarţa se desprinde mai uşor de pe lemn. În timpul iernii, la şezători, muzica fluierului pornea jocul, cu chiuituri şi “înţepături” între rivale. Seara, copiii învăţau Craii, Viflaimul şi colindele diferite în funcţie de gazda la care urma să-i treci pragul. După colinde, urmau poveştile, pe întuneric cu zmei, balauri, pricolici şi “ăli frumoase”. Săniile de lemn erau de folos iarna pe zăpadă şi vara pe iarbă, iar pentru gheaţă erau de ajuns opincuţele, iar cele cu cuie lăsau urme frumoase pe luciul văii îngheţate. Poate că micuţii de pe la 1900 nu aveau portocale şi banane, nici Internet şi nici jocuri pe calculator, dar satul era lumea lor şi îl avea la dispoziţie pe de-a-ntregul, mărturişeşte David Prodan: “Nu era nicio catastrofă dacă profitai de ploaie să lipăi desculţ prin apă, prin tină, dacă dădeai o raită în picioarele goale prin prima zăpadă căzută, dacă-ţi făceai plăcerea să o şi mănânci sau să ronţăi un turţure de gheaţă proaspăt de la streşina casei. (…) Nu te certa nimeni că alergi pe coridoare, pe scări, că-i faci gălăgie sub fereastră, că strigi pe uliţă. Nu-ţi purta nimeni grija că strănuţi, că ţi-ai deranjat stomacul, nu te căuta nimeni că ai transpirat pe la spate”.

Crăciunul clasicilor

Locul Crăciunului nu-i la oraş. Aici frumuseţea sărbătorii se socoteşte în zile lenevite, mese supracalorice şi scumpetea cadourilor. Moş Crăciun cel roşu, inventat de compania Coca-Cola, nu are farmcul moşului alb de pe sate, indife­rent câte tradiţii s-au pierdut.
Sărbătoarea iernii a fost adorată de mai toţi marii oameni ai neamului. Până şi Mihai Eminescu a scris un colind, deşi nu a reuşit să-l termine: “Colinde, colinde/ E vremea colindelor/ Căci gheaţa se’ntinde/ Asemeni oglinzilor./ Şi tremură brazii/ Mişcând rămurelele/ Căci noaptea de azi-i/ Când scântee stelele/ Se bucur copii/ Copiii şi fetele/
De dragul Mariei/ Şi îşi peptenă pletele…/ De dragul Mariii/ Ş’a Mântuitorului/ Luceşte pe ceruri/ O stea călătorului…” Ion Creangă însă e neîntrecut atunci când scrie despre „vârsta cea fericită” şi sărbătorile de iarnă când Nică se apuca de drăcii: „La Crăciun, când tăia tata porcul şi-l pârlea, şi-l opărea, şi-l învelea iute cu paie, de-l înnăduşa, ca să se poată rade mai frumos, eu încălecam pe porc deasupra paielor şi făceam un chef de mii de lei, ştiind că mie are să-mi dea coada porcului s-o frig şi beşica s-o umplu cu grăunţe, s-o umflu şi s-o zurăiesc după ce s-a usca; ş-apoi vai de urechile mamei, până ce nu mi-o spărgea de cap!”. Ceata lui Nică merge la colindat cu: “o coasă ruptă, de ici, o cârceie de tânjală, mai un vătrar cu belciug, mai beşica cea de porc a mea, şi, pe după toacă, ne pornim pe la case. Ş-o luăm noi de la popa Oşlobanu, tocmai din capul satului din sus, cu gând să umblăm tot satul… Când colo, popa tăia lemne la trunchi afară şi, cum a văzut că ne aşezăm la fereastră şi ne pregătim de urat, a început a ne trage câteva naşteri îndesate şi a zice: — De-abia s-au culcat găinile, şi voi aţi început? Ia staţi oleacă, blestemaţilor, să vă dau eu! Noi, atunci, am pârlit-o la fugă. Iar el, zvârr! cu o scurtătură în urma noastră”. Şi Ion Luca Caragiale – domnul Iancu, pentru colegi – scrie “O cronică de Crăciun” şi descrie atmosfera din redacţia ziarului: “…Fuga, la redacţie… Nu voi nici să-mi arunc ochii peste drum… Scriu şi şterg, şi iar încep şi iar şterg… tremur şi m-apucă un cârcel la deget… nu mai pot ţinea condeiul… Şi ceasurile sunt aproape zece!… şi iar îmi blestem ursitoarele!… când — apare pe uşe, cine!… cine? asasinul! (…) Scot din raft tomul 11 din Larousse, îl deschid şi zic blând valorosului tată: — Scrie, te rog. El s-aşează la locu-i lângă fereastră, pe care o şterge bine de abureală cu căciula. Eu dictez: «Sărbătoarea Crăciunului este una dintre cele mai vechi ale creştinătăţii. Ca să ajungem la epoca instituirii ei, trebuie să suim până aproape de leagănul bisericii. După unii autori, această sărbătoare a fost statornicită la anul 138 al erei noastre, de către episcopul Telesfor…» Văd pe Caracudi scriind cu ochii pe fereastră, fără să se uite la condei. — Ce-am zis? îl întreb. — „…anul 1883 al erei noastre de către episcopul Telefon…” Şi până să-i strig eu «ieşi afară!» trânteşte condeiul, pune mâna pe căciulă şi iese ca din tun, bufnind uşa. (…) Dup-amiazi tirajul a patru pagini e aproape gata… Numărul nostru a ieşit tare frumos. Au făcut mult efect şi articolele ştiinţifice şi poeziile şi începutul nuvelei; dar mai ales au impus un vădit respect confraţilor informaţia cu «fericita coincidenţă» şi savantul meu articol despre instituţia sfântului episcop Telefon.”