Editorial: CEH jefuit de directorime şi în moarte clinică. Urmează flexul?

Ceea ce se întâmplă acum la Complexul Energetic Hune-doara nu e senzaţional, nici măcar inedit, ci doar urmarea unei rutine netrebnice. Aşa cum am mai fost în ultimii 25 de ani, suntem din nou mar-torii unui prohod al unei mari firme de stat. Îmi aduc aminte, prin ’96 -’97, ce titlu de glorie îşi făceau politicienii şi directorimea de la “Victoria” Călan imediat după decizia divizării combinatului metalurgic din considerente de „creştere a rentabilităţii”. În nici doi ani după asta, toată metalurgia Călanului era deja vândută ca fier vechi. Prin 2000, în biroul său de la Siderurgica SA, directorul Pogea îmi desena pe flipchart grafice optimiste despre viitorul combinatului hunedorean, care urma să fie împănat cu tehnologii high-teck. În zece ani, locul siderurgiei hunedorene a fost luat de pârloagă.
Dacă divizarea s-a dovedit nefastă pentru marea in dustrie hunedoreană, nici fuziunea nu s-a dovedit mai bună. Am arătat încă din 2012 că singura logică de a băga sub aceeaşi pălărie e nergetica şi mineritul hunedorean ţine doar de nevoile oculte de finanţare ale partidelor. Practic, nu a fost o fuziune economică, ci una a subvenţiilor. Şi, după cum spunea unul dintre foştii directori CEH, asta a permis sifonări de bani la greu, că doar „nu au luat de la mama!”.
De la 1989 încoace, nici măcar o secundă cei responsabili cu administrarea siderurgiei, energeticii şi mineritului în zonă nu au avut în intenţie restructurarea lor. Sub presiunea partidelor care-o punea pe funcţie, directorimea de la stat a tratat permanent marea industrie hunedo reană ca o afacere fără de speranţă. Pornind de aici, în ce priveşte interesul nostru,  toate partidele aflate la guvernare au mers pe o tactică perdantă de eutanasiere economică, având însă grijă să extragă din această agonie pentru ele imense foloase necuvenite. Din această cauză, în loc de tehnologie, s-au adus căpuşe, în loc de investiţii, şpăgi, iar în loc de locuri de muncă, hunedorenii au avut parte doar de plăţi compensatorii, şomaj şi la urmă foame. Au rămas pe drumuri peste 40 de mii de oameni în Valea Jiului, 20 de mii de oameni în Municipiul Hunedoara, circa 8000 la Călan, şi asta fără să mai calculăm impactul social pe orizontală,  generat de dispariţia marilor industrii. Acum stăm la priveghiul celei care a fost cea mai elitistă ramură economică a hunedoarei, energetica. Aproape 7000 de oameni aşteaptă o minune, care este incertă. Din cauza tehnologiei învechite, simpla învâr-tire a rotorului turbinei la Mintia generează pierderi. Pe lângă asta, dacă punem din urmă „tunurile” date, risipa, nevoia unor investiţii de ordinul sutelor de milioane de euro, ponderea infimă pe care termocentrala o are în oala comună a energeticii româneşti şi un administrator judiciar cu apetenţă pentru falimente, ne dăm seama că avem în faţă o situaţie cu speranţe foarte mici de mai bine. Totul pare să ducă la CEH spre execuția finală cu flexul!
Şi pentru ca tabloul să fie cât mai clar posibil, iată, intrarea în insolvenţă a CEH a coincis cu mii de euro prime pe care directorimea şi le-a acordat pentru performanţe deosebite (sîc!). În condiţiile date, e ca şi cum ar fi jefuit un mort.
Decontează cineva?