Un tânăr din Simeria are o pasiune mai puţin obişnuită. A cheltuit mii de euro pentru a putea lua legătura pe calea undelor cu oameni aflaţi în cele mai îndepărtate colţuri ale planetei. Este pasionat de radiotelegrafie şi se bucură pentru orice comunicare reuşită la distanţă.
Alin Gheorghe Bur pregătit să intre în eter
„Acestea sunt nişte QSE-uri, adică nişte confirmări pe care le primim după fiecare convorbire radio pe care o facem. Le trimitem în plic, în ţara cu care am lucrat”, spune tânărul care ţine în mână un soi de ilustrată: „Pe ea, în spate, se notează data în care am realizat legătura, ora, frecvenţa, modul în care am lucrat – telegrafie, radiofonie sau digital şi un cod care exprimă tăria semnalului. Cea mai lungă distanţă la care am lucrat este cu o insulă în Oceanul Pacific, alte insule lângă America de Sud, am şi o confirmare de la celebra închisoare Guantanamo Bay, unde sunt doi radioamatori care lucrează ca şi gardieni. Cu unul dintre ei am avut şi eu şansa să lucrez. Am o confirmare chiar şi de pe celebra insulă unde a fost exilat Napoleon, Sfânta Elena. Practic, se poate vorbi oriunde pe planetă”, explică Alin Gheorghe Bur în atelierul unde, pe perete, are o hartă mare a lumii cu entităţile radioamatorilor. Are 41 de ani şi indicativul Y02MNZ. A făcut o mulţime de sacrificii pentru a investi în echipamente de radiotelegrafie.
Cea mai “tare” antenă
Cea mai importantă piesă a lui este antena profesională pentru cinci benzi “yagi 9/5 full size”. Este aşezată pe un pilon special, înalt de 15 metri şi are un emiţător performant de mare putere. Alin are şi o cameră a lui unde a instalat echipamentul. A însumat peste 20 de ani de experienţă. „Am pasiunea asta din 1994, an când am intrat în Armata Română – când m-am înrolat, am ajuns la Bucureşti, la radiotelegrafişti. Acolo am învăţat Codul Morse, apoi, în 1995, am luat brevetul de radiotelegrafist, însă după ce am terminat armata am făcut o pauză. În 2012, mi-am luat licenţa de radioamator. De atunci, am tot lucrat la pasiunea mea şi am devenit şi membru în Clubul Silver Fox din Deva”, povesteşte bărbatul.
Staţia radio, adrenalină cât pentru 100 de smartphone-uri
„Investiţia iniţială este costisitoare, pentru că aparatura este foarte scumpă, eu mi-am amenajat şi o cameră separată în casă, doar pilonul şi antena m-au costat mii de euro. Staţia de emisie-recepţie nu e foarte performantă, deşi e de ultimă generaţie, dar antena de pe pilon face toţi banii. În traficul nostru de radioamatori şi undele alocate nouă, putem lua legătura cu cineva, în orice colţ al lumii s-ar afla”, dă asigurări radioamatorul. Următoarea investiţie ar putea fi un amplificator care: „Ar putea schimba partea de emisie, aş avea o putere mai mare cu câteva sute de waţi şi aş avea mai multe şanse la a prinde o legătură bună la mare distanţă”. Alin stă multe nopţi în faţa staţiei de emisie pentru a lua legătura cu pasionaţi de radiotelegrafie din lume. Comunicarea se face prin voce sau prin limbajul Morse, iar ora folosită de toţi radioamatorii din lume este ora Londrei: „Stau o oră-două pe zi, asta ar fi minimul. Când sunt concursuri, rămân mai mult, deşi nu competiţiile sunt pasiunea mea – punctul forte este legătura la mare distanţă”, spune Alin Bur. Pentru un om care are acum un telefon mobil cu care poate suna în cealaltă parte a lumii, pasiunea de radioamator este greu de înţeles: „Când sunt expediţii şi aud alţi radioamatori care cheamă indicativul respectiv şi îl aud pe cel care este în Hawai şi mă alege pe mine, după ce iau legătura cu el, ceea ce simt este greu de descris – mă simt uşurat, satisfăcut, nu mai ştiu de mine de bucurie”. Alin şi-a construit în nici trei ani o adevărată staţie radio şi e „invidiat” de colegii de pasiune: „Telegrafia asta este ca o patimă, te prinde şi trebuie să faci ceva: când ai ieşit din armată şi nu mai poţi bate la manipulator, găseşti varianta radioclubului. Radioamatorismul nu e doar telegrafie, e şi activitate de radiogonometrie, care presupune găsirea unor staţii ascunse prin păduri cu un simplu aparat. Este fantastic! Pe vremuri, i se spunea „vânătoare de vulpi”. Apoi e activitatea de unde ultrascurte, unde îţi iei în spinare sacul cu aparatura şi urci la munte, pentru că propagarea se face direct. Noi, din Parângul Mare, am lucrat cu toată Europa”, explică şeful radioamatorilor hunedoreni, Gheorghe Pantelimon. Radioclubul la Deva s-a înfiinţat în 1955 şi a avut de-a lungul anilor peste 150 de campioni naţionali, plus un campion mondial.
Singura poartă de comunicare la catastrofe
Cea mai înaltă antenă radio transmite semnale până în Insula Elba
Toţi radioamatorii posesori de licenţă au un protocol de colaborare cu Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă. Astfel, în caz de calamităţi sau în situaţii de forţă majoră, radioamatorii pot transmite informaţii doar cu o baterie de maşină, explică Alin: „Există un protocol semnat între club şi Federaţia noastră cu ISU şi, în caz de calamităţi, dăm o mână de ajutor. Exemplu: dacă curentul electric, Internetul nu mai funcţionează, eu, cu o simplă baterie de maşină de 12 volţi, pot vorbi în America sau în Japonia, oriunde vor autorităţile, cu aparatura şi antena pe care o am în curte”. Radioamatorii hunedoreni participă la foarte multe concursuri şi pe multe le şi câştigă. Sunt peste 200 de pasionaţi, de la tineri radioamatori, la cei care au peste 80 de ani. Cu toţii îşi doresc cât mai mulţi oameni în club. „Noi ne propunem să avem cât mai mulţi colaboratori radioamatori. Ne dorim să creştem copiii, să le dăm o activitate, zic eu, frumoasă, mai ales că te obligă cumva şi să înveţi limbi străine şi electronică. Cel mai în vârstă membru este Grozavu Sever din Petroşani, care are 88 de ani. Eu am 77 de ani şi conduc activitatea de radioamatori de 45 de ani în judeţ”, spune Gheorghe Pantelimon, secretarul Clubului Silver Fox. Cu o aşa experienţă, îşi aduce aminte de multe situaţii în care radioamatorii s-au dovedit de un real folos: „Dacă se solicită un medicament şi nu există în ţară, noi, în 24 de ore, îl putem repera oriunde ar fi în lume. Noi, cei mai vechi, am avut activităţi la inundaţii, la cutremur. În 1977, când a fost cel mai distructiv cutremur la noi în ţară, radioamatorii au acţionat. Se ştie că sunt foarte mulţi cetăţeni români în străinătate şi ei erau interesaţi să ştie ce se întâmplă cu familiile lor, aşa că, prin staţiile de radioamatori din ţările unde se aflau, luau legătura cu noi, noi ne interesam la faţa locului şi îi linişteam dacă găseam familia respectivă. A mai fost un cutremur în Peru, într-o noapte, când au căzut toate sistemele de comunicaţii şi doar cu ajutorul radioamatorilor s-au putut păstra legăturile. Când trupele ONU au intrat în Iugoslavia, căzuseră toată legăturile din cauza bombardamentelor şi ei comunicau între ei şi cu superiorii prin staţiile radioamatorilor”. Iar Alexandru Marton, un alt radioamator, fost aviator, adaugă: „Dacă pică curentul, autorităţile sunt cu mâinile legate, un radioamator care se respectă are bateria sub masă”.
O pasiune greu de înţeles
„Dacă ai banii de antenă, trebuie să ai şi loc – un spaţiu degajat unde să nu ai locuinţe, pomi în jur, să-l poţi înălţa”, spune Alexandru Marton. Sistemul de emisie recepţie e în jur de 2.500 până la cinci mii de lei. Soţia radioamatorului îi înţelege pasiunea. Crede că aceasta este refugiul bărbatului care petrece ore întregi în faţa aparatelor: „Sincer? La început, prea puţin l-am înţeles, dar am învăţat să mă bucur de bucuria lui. A fost mare emoţia când şi-a montat pilonul şi apoi când a montat antena. Cred că am simţit la fel ca el atunci. Îl înţeleg acum şi îl susţin, chiar dacă stă destul de mult timp în faţa aparatelor, mai ales atunci când sunt concursuri stă şi câte trei-patru ore. Cred că este o pasiune costisitoare, dar nu ştiu eu exact cât de costisitoare este”, spune Simona Bur. Gheorghe Pantelimon spune că radioamatorilor le este din ce în ce mai greu: „Radiocluburile judeţene au fost lichidate, nu găseşti finanţare şi nu e un domeniu uşor, mai ales în sporturile de radioorientare trebuie să-ţi iei copiii pe unde mergi, să-i duci la concursuri, în pădure. Când funcţionau radiocluburile judeţene, Consiliul Judetean finanţa activitatea, acum autorităţile nu ne mai ajută”. Radiomamatorii spun că dificultăţi au fost şi pe vremea comuniştilor, dar altfel: „Înainte nu găseai piese în ţară, dacă aveai un prieten afară şi îţi trimitea ceva, normal că, la poştă, se verifica şi se isterizau că ai primit ceva din Germania şi începeau verificări. Din anii ‘80, radioamatorismul s-a liberalizat şi nu mai avem asemenea necazuri. Sunt mulţi constructori radio care îşi fac singuri aparatura”, spune Alexandru Marton. Este maestrul lui Alin: „Îi era teamă să bată Morse şi eu îi tot ziceam: <Măi, ai făcut în armată! Ia încearcă!> O legătură, două, trei, l-am luat la centrul de concursuri la Muncelu Mic, care aparţine Clubului Silver Fox, a prins curaj şi acum nu mai are nicio treabă şi are acum şi cea mai performantă antenă din judeţ care, cu maxim 100 de waţi lucrează orice pe glob şi te poţi „juca” cu americani, japonezi… E o joacă care costă – doar antena a fost 2.800 de lei”. În radiotelegrafie, comunicarea se face prin voce, dar şi prin Alfabetul Morse, pus la punct cu aproape 200 de ani în urmă de către Samuel Morse.
Cea mai inalta e la releul de la Bobalna !
