O hunedoreancă, angajata anului în Marea Britanie

A studiat inteligenţa artificială la Sheffield, în Marea Britanie, şi a luat parte la zeci de proiecte inovatoare high-tech, în ciuda faptului că, pe când era o fetiţă de numai 5 ani, mama ei a părăsit-o fără voie, învinsă de cancer. În ultimele ei clipe, mama i-a cerut să îi promită că nu va renunţa niciodată la visele ei. De curând, hunedoreanca a realizat, alături de o echipă multinaţională, un software informatic de top, care a ajuns la peste 2.000 de notari şi avocaţi specializaţi în drept de proprietate din Anglia şi din Ţara Galilor, şi fost declarată angajatul anului în companie. 

Studentă în anul patru, la masterat, alături de colega ei, malaezianca Ann Nee Lau, în proiectul „Darwin”, cu roboţii Walter şi Skyler

Cu numai câteva zile în ur­mă, Laura Crăciun a împlinit 26 de ani. N-a avut timp să-şi aniverseze ziua de naştere, alături de prieteni. Dacă pe parcursul anilor trecuţi, facultatea i-a „mâncat” tot timpul, acum hunedoreanca s-a angajat, aşa că e cel puţin la fel de ocupată. „Ziua mea, anul acesta, m-a prins în plin proces de lansare a primului software informatic la care am muncit în ultimele luni, de la absolvirea facultăţii, alături de echipa mea din India. Ieri dimineaţă, noul sistem a ajuns la peste 2.000 de notari şi avocaţi specializaţi în drept de proprietate, atât din Anglia, cât şi din Ţara Galilor. Am fost foarte emoţionată ieri, când am primit foarte multe felicitări, atât pentru proiect cât şi de ziua mea! Sunt singurul angajat de naţionalitate română din cadrul grupului de afaceri, care cuprinde peste 55 de sucursale. Înainte de sărbătorile de iarnă, am fost numită, împreună cu o colegă, angajatul anului 2015. Continui să îmi reprezint ţara şi poporul român într-un mod cât mai onorabil şi voi face mereu tot posibilul să fie aşa! Vă mulţumesc din suflet, cu recunoştinţă, fiecăruia dintre voi în parte, pentru că aţi fost şi sunteţi alături de mine mereu! Să fiţi sănătoşi, fericiţi, mai buni, mai răbdători, bucuroşi, să luptaţi pentru visele voastre şi să trăiţi viaţa cât mai frumos şi demn! Vă îmbrăţişez cu tot dragul, de aici de departe!”, le scria Lau­ra, într-un mesaj entuziast şi emoţionant, celor peste 600 de prieteni de pe una dintre reţelele de socializare.

Să nu renunţi!

Fostă elevă a Colegiului Naţional “Iancu de Hunedoara”, unde a studiat ştiin­ţele naturii, Laura Crăciun a avut ambiţia ca, în ciuda greutăţilor, să facă tot posibilul pentru a-şi împlini visul. Pasionată de biochimie şi roboţi, şi impulsionată de tatăl său, încă înainte de absol­virea liceului fata şi-a dorit să studieze în Marea Britanie. Ca să poată ajunge la Sheffield, Laura cea delicată avea nevoie de un test de limbă engleză, care să ateste faptul că e în stare să facă o facultate în Marea Britanie. S-a interesat, a susţinut testul Cambridge şi l-a luat cu brio. Însă, când să se înscrie, a aflat că, de fapt, facultatea de biochimie unde vroia ea să meargă nu accepta acest test. Cambridge era o universitate concurentă. Pe moment s-a prăbuşit. Era prea târziu să se mai poată face ceva, dar, încurajată de familie, a acceptat să se înscrie la Farmacie, la Arad. Un an mai târziu mergea cu tata la Bucureşti, unde avea să susţină testul de limbă engleză acceptat de universitatea din Sheffield.

Un drum cu ocolişuri

Ziua emoţionantă a absolvirii, după patru ani de sacrificii şi eforturi susţinute, alături de brita­nicul Sam Knight, bunul ei prieten

Când să se înscrie la facultate în Anglia, a apărut o altă problemă: deşi avea o medie de aproape 9.50 la Bacalaureat, la matematică nu reuşise să obţină decât 8,50. Iar Sheffield cerea minimum nota 9. Tenace, Laura s-a dus, totuşi, în Marea Britanie special ca să se intereseze dacă mai are rost să aplice. Urma să susţină un interviu. Îi tremurau picioarele când a intrat în biroul profesorului universitar Yoshi Gotoh. Un japonez care îi studiase CV-ul şi care a fost încântat să o cunoască: “În primul rând, voi, studenţii, trebuie să ştiţi că ne sunteţi egali. Aşa că o să te rog să îmi spui pe nume. În ceea ce priveşte nota de la matematică, nu este o problemă. Am văzut ce rezultate bune ai avut în liceu şi la Bacalaureat, iar noi suntem încântaţi să primim studenţi români. Vrem să vină cât mai mulţi români! Sunteţi cei mai buni la matematică!”, i-a spus Laurei domnul Yoshi. Hunedorencei nu-i venea să creadă. Îşi vedea visul cu ochii! Până să ajungă studentă la „Inteligenţă artificială”, Laura a mai făcut un ocol: s-a înscris la biochimie, numai pentru a-şi da seama că biochimia nu e de ea. Singura soluţie era să-şi schimbe specializarea. Iar asta însemna să o ia de la zero şi să se înscrie, din nou, la o altă facultate. Când au auzit tatăl şi mama adoptivă a Laurei că fata lor s-a răzgândit din nou au început să se îngrijoreze. „Pierduse” deja doi ani şi se întrebau ce se va întâmpla cu tânăra, dacă va continua astfel.

Rată lunară: 95 de lire

În cele din urmă, deşi se temea groaznic că nu o să se descurce, Laura s-a înscris la specializarea „Inteligenţă artificială”. Avea în spate orele de matematică de la Hunedoara făcute cu domn’ profesor Laţcu, spaima elevilor din oraş, iar asta a ajutat-o enorm. La fel ca un citat de Paulo Coelho: “Nu lăsa niciodată frica să îţi fie inamic. Transform-o într-un prieten!”. I-a plăcut mult la noua facultate. Cu toţii, profesori şi elevi din Anglia, dar şi Statele Unite, China, Japonia, Cipru, Spania, Olanda, ba chiar şi din Azerbaidjan, Iran, Singapore, Sri Lanka şi Malaezia erau foarte amabili, căci „Dacă ai nevoie de ceva, toată lumea încearcă să te ajute. Profesorii sunt în stare să stea 3-4 ore peste program, numai să te ajute să înţelegi, să rezolvi problema şi să termini proiectul.” Avu­sese noroc: statul britanic a fost dispus să-i plătească cei trei ani de facultate: 3.500 de lire pe an. „Când am început eu, asta era bursa pe care statul britanic o acorda studenţilor străini. Acum, dacă nu mă înşel, a ajuns la 9.000 de lire. Eu nu am avut impuse condiţii în ceea ce privea returnarea banilor: aveam să-i dau înapoi, în rate, după ce m-aş fi angajat”, explică Laura. Astăzi, hunedoreanca obţine un venit de 30.000 de lire pe an, iar statul îi retrage lunar câte 95 de lire. Colegii ei plătiţi ceva mai prost, cu doar 22.000 de lire pe an, spre exemplu, plătesc o rată de trei ori mai mică. „Rata de returnat este, cumva, în raport de veniturile pe care le ai. Cu cât câştigi mai mult, cu atât rata este mai mare. Însă şi perioada de returnare a banilor este mai scurtă”.

Costuri anuale cumpătate: 4.000 de lire

Socializarea rămâne importantă. La fel şi jucăriile norocoase.
Mai ales când eşti departe de casă.

Cât priveşte costurile cu întreţinerea, chiria a costat-o 2.230 de lire pe an. A locuit într-o casă cu alţi patru studenţi, unde fiecare avea cameră şi baie proprie. Facturile o costau cam 45 de lire lunar, iar telefonul costa 10 lire, la care se adăuga un bonus dublu. Cât priveşte cheltuielile cu cursurile, fotocopiatul sau tipăritul materia­lelor, costurile pe parcursul anilor nu au depăşit 10 lire: „Când intri la facultate primeşti gratuit două lire pe cardul de student, iar dacă le consumi pe acestea, mai alimentezi când ai nevoie. Mie ţin minte că 10 lire mi-au ajuns inclusiv pentru lucrarea de licenţă. Aşadar, costurile nu sunt mari. Facultatea îţi pune la dispoziţie fotocopiatoare, imprimante, cam tot ce ai putea să ai nevoie. În plus, cursurile sunt urcate pe o platformă MOLE (My Online Larning Environment) unde toţi studenţii au acces. Unii profesori le pun acolo de la începutul semestrului, alţii abia mai spre sfârşit, ca să-i motiveze pe studenţi să vină la şcoală”. Mâncarea, pe de altă parte, e destul de ieftină în Marea Britanie: „Eu cheltuiam cam 70-80 de lire pe mâncare lunar, dar nu am răbdat niciodată. E drept, nici nu sunt cine ştie ce mare gurmandă, iar bani pe restaurante de lux sau haine de firmă n-am dat niciodată”, recunoaşte fata.

Job part-time, dacă ai timp

Totuşi, ca să se întreţină, Laura a şi lucrat, ca operator de baze de date confidenţiale, dar şi ca translator. Povesteşte amuzată cum a tradus pentru o familie de rromi aflată în situaţie de risc şi cât de mult au îndrăgit-o aceştia, spunând că, de acum înainte, tot cu ea doresc „să lucreze”. „Poţi să îţi găseşti destul de uşor un job aici, dacă vrei să te întreţii singur sau să-ţi faci un ban de buzunar. Singura pro­blemă e să vrei. Şi, desigur, să ai timp. Pentru mine timpul era mereu o problemă, căci, în rest, eram plătită binişor. În gene­ral, studenţii ajunşi aici se angajează ca ospătari, chelneri, recepţioneri sau organizatori de evenimente, dar pentru asta e nevoie de timp, iar în condiţiile în care ai foarte mult de învăţat, tocmai timpul ne lipseşte. În general, pentru astfel de job-uri, salariul pe care îl poţi primi e cam mini­mul pe economie, adică în jur de 7 lire pe oră, dar eu, ca translator, am primit 16 lire. Deci poţi obţine şi un job mai bine plătit. Pro­blema e doar să îţi permită programul de la şcoală, pentru că de la cursuri nu e indicat să lipseşti”, povesteşte hunedoreanca.

De la nota ZERO, la ZECE!

O întrebi dacă „a tocit” vreodată, iar Laura îţi spune că aşa ceva i-ar fi fost imposibil! Da, erau lucruri de memorat, însă ele trebuiau înţelese. La inteligenţă artificială, cel puţin, specializarea ei, nici să vrei n-ai cum să toceşti materia. Dacă nu ai înţeles, nu ai nicio şansă de a rezolva un proiect! Aşa că ea, micuţa hunedoreancă, s-a străduit mereu să înţeleagă. Care a fost cea mai mică notă pe care a luat-o? Un zero mare şi frumos, încât nu-i venea să-şi creadă ochilor: „Aveam un profesor care ne-a dat un examen şi eu m-am apucat, frumos, să rezolv problema. Am scris eu ce am scris şi am rezolvat problema printr-o metodă pe care o ştiam, ajungând la rezultatul corect. Când au venit, însă, notele, am constat că am luat ZERO! Am mers cu lucrarea la profesor, iar el mi-a spus că da, rezultatul e corect, dar eu nu am respectat metoda predată de el la curs, aşa că nu-mi poate da mai mult. Asta pentru că aici, în Anglia, nu se dă niciun punct din oficiu, ca la noi”. Până la urmă, hunedo­reanca nu s-a lăsat. Ştia că are dreptate, aşa că a depus o plângere împotriva tratamentului pe care i-l aplicase profesorul. Ca ea mai erau câţiva studenţi. „În urma plângerii, profesorul nu a mai avut voie să predea informa­tică vreme de trei ani. Un asemenea comportament aici se consideră malpraxis”.

Proiecte de domnişoară: inginerie high-tech

Cu tatăl ei, cel care i-a fost sprijin şi inspiraţie

Printre realizările hunedorencei se numără softul de monitorizare a tunelului National Grid, care va fi gata în 2018 şi va străbate subteranele Londrei de la est la vest şi de la centru la sud, pe o distanţă de 80 de kilometri. Laura şi alţi trei studenţi au avut de conceput un soft informatic care să funcţioneze pe post de GPS ultramodern pentru trenurile de marfă care vor circula peste câţiva ani prin tunel. Sistemul va urmări permanent unde se află marfarele, cine le conduce, cu ce viteză se deplasează ele şi ce transportă acestea. În plus, împreună cu colegii ei, au gândit proiecte de alimentare cu apă a satelor din India sau de intervenţie computerizată în caz de incendiu pentru zgârie-nori. Proiecte care au fost puse în practică şi care uşurează şi protejează viaţa a sute şi sute de oameni. Unul dintre cele mai recente proiecte, pentru care Laura e foarte mândră, este cel al studenţilor din anul întâi, pe care Laura i-a coordonat în elaborarea unui soft informatic şi despre care spune că a fost cel mai bun: o echipă multinaţională că­reia Laura cea perfecţionistă „i-a făcut zile fripte”, pentru a obţine un rezultat excelent.

Roboţi pentru Lună şi Marte

Un alt proiect de excepţie este învăţarea artificială pe roboţi: tehnologie de ultimă oră, pe care cercetătorii din Marea Britanie fac tot felul de teste şi experimente. „Skyler şi Walker sunt doi roboţei care au autonomie şi sunt capabili de o mulţime de lucuri: se mişcă, te fixează cu privirea, dansează, cască, se bucură, iar noi a trebuit să-i învăţăm să cartografieze spaţiul, să detecteze sursa unui sunet şi să facă fotografii. Pentru acest proiect eu şi colega mea, Ann Nee Lau, din Malaezia, am devenit imaginea Centrului de Cerce­tare Robotizată a Sunetului şi a Vorbirii din cadrul Universităţii din Sheffield. Sunt printre puţinii studenţi români care au avut ocazia să lucreze cu astfel de roboţi şi sunt singura fată absolventă a unei duble speciali­zări: cercetător şi inginer, cu grad de onoare”. În “timpul liber” fata a făcut voluntariat, vânzând produse de patiserie ca să strângă bani pentru copiii bolnavi sau făcând pe translatorul pentru victimele traficului de carne vie din România şi Spania, însă visul ei rămâne acela de a construi un soft de operare pentru roboţii care ar putea coloniza Luna şi, de ce nu, planeta Marte.

„Când îţi doreşti ceva, trebuie să faci sacrificii!”

Laura spune că la Hunedoara n-ar fi avut nicio şansă. În oraşele mari da, se face şcoală bună, cel puţin la unele universităţi, iar pe partea de programare românii sunt competitivi. „Nu prea pot face o comparaţie, pentru că eu am făcut doar un an de farmacie în România. Însă ce văd e că aici studenţii vin la şcoală pentru că aşa vor ei, vin din pasiune, pe când la Arad, la Farmacie, mersul la cursuri era o corvoadă pentru majoritatea studenţilor”, mărturiseşte hunedoreanca. În Marea Britanie sistemul este competitiv şi transparent. Aici n-o să poţi lua niciodată note „pe pile” şi, dacă vrei să treci anul, fără îndoială va trebui să înveţi serios. Asta cu atât mai mult cu cât statul britanic îţi oferă bursă de studii. „Ce am făcut eu aici e şcoală pentru viaţă, iar cu ceea ce am învăţat în facultate pot lucra oriunde, în lume. Facultatea mea a ajuns la o rată a angajării studenţilor ei în domeniul pe care l-au absol­vit de 100%, ceea ce spune multe. E un lucru extraordinar să ai experienţă individuală şi de echipă cu Agile development, User stories, Tabla kanban, Ruby on rails, să ştii de unde să apuci şi ce să faci cu un proiect”, explică Laura. Are în plan ca, în anii care vor urma, după ce va lucra o vreme în industrie, să se reîntoarcă la Sheffield pentru un doctorat pe tema meca­nismelor neuronale generatoare de erori. Visul ei nu este unul imposibil: Laura are, deja, două oferte docto­rale, iar cerce­tarea i-ar putea da aripi către steaua ei norocoasă. „Sunt fericită pentru că am reuşit să fac meseria pe care o iubesc şi pentru care m-am pregătit. Foarte multe persoane, inclusiv britanici, nu ajung să facă asta, din diferite motive. Am văzut astfel de oameni nefericiţi. Unul dintre colegii mei, de exemplu, a terminat arte plastice şi adoră să facă i­lustraţii pentru cărţi, dar a ajuns să lucreze în asigurări. Mi-a şi spus într-o zi: «Laura… nici nu ştii cât eşti de fericită că faci ceea ce-ţi place!» Şi, da, recunosc: sunt ca peştele-n lac!”