Hunedoara la antipozi. Cum vede un hunedorean viaţa trăită „cu capul în jos”

Avea 24 de ani când a decis să părăsească România. Pleca, fără să se mai uite în urmă, la mii de kilometri, la capătul lumii, pentru a scăpa de armata care pe atunci era obligatorie şi pe care o considera o aberaţie, dar şi sătul de mizeria şi corupţia pe care o vedea la tot pasul. Astăzi, Robert Horvath îşi priveşte oraşul natal, Hunedoara, tocmai din Noua Zeelandă şi ne povesteşte cum e viaţa la antipozi. 

Hunedoreanul se simte cel mai fericit în mijlocul naturii neozeelandeze

„Am fost nevoit să plec”, îşi aminteşte Robert. Lucra, pe vremea aceea, la ProFM Cluj-Napoca şi încercase să tot amâne plecarea în armată. De data asta, însă, nu i-a mai reuşit: îi venise somaţia pentru încorporare, aşa că a fost nevoit să găsească urgent o soluţie. Avea un prieten care ştia exact care e procedura şi facilita plecările în Noua Zeelandă, deci i-a fost destul de uşor să fie chiar mai rapid decât autorităţile din România. Şi-a făcut bagajul de urgenţă şi în două săptămâni era deja plecat. „După ce am aterizat, am mers la un complex turistic. Aici ajungea majoritatea românilor care veneau în Noua Zeelandă. Şi, pentru că nu stăpâneam perfect limba engleză, sigur că nu am mai putut să îmi gă­sesc, din start, tot un job în mass media. Ştiam engleză, dar nu eram foarte sigur pe mine, aşa că am făcut curat, am zugrăvit, am făcut de toate… Am pornit de jos, iar în cele din urmă am ajuns manager hotelier”, povesteşte hunedoreanul. Avea bilet de avion dus-întors, dar „întorsul” a expirat după un an. Lui Robert îi mergea bine, aşa că a decis să mai rămână o vreme.

Cele mai scumpe ţigări din lume!

Alături de Ducu Bertzi, după un concert susţinut de cei doi români în Auckland

Astăzi, hunedoreanul trăieşte de aproape 15 ani în Noua Zeelandă şi spune că ţara lui adoptivă e în aşa măsură patria tuturor posibilităţilor că, în doi ani, dacă ţi-ai propus, nu există vis pe care să nu-l poţi realiza, cât timp visezi la ceva realizabil. „De asemenea, e foarte important să te împrumuţi cât mai puţin la bancă. Unii se împrumută aici cu mult mai mult decât îi ţine plapuma pentru casa pe care nu şi-o permit, de exemplu, şi sunt cazuri cărora banca le-a luat locuinţa din cauza asta.” E drept că de unul singur e mai greu, recunoaşte Robert, dar o pereche bine sudată poate realiza orice. „Numai aşa, ca să vă daţi seama cam cum stau lucrurile, aici cam fiecare a patra familie are nu doar una sau două maşini, ci şi o barcă. Nu e nimic ieşit din comun. Salariul minim e 12 dolari pe oră, după impozi­tare, ceea ce înseamnă cam 2.000 de dolari pe lună. Însă, dacă ai o specializare căutată, poţi ajunge cu uşurinţă şi la 4.000 de dolari. Mâncarea nu e scumpă: o pâine sau un kilogram de cartofi costă un dolar sau doi, un kilogram de brânză costă 8 dolari, iar unul de peşte între 4 şi 15 dolari. Facturile lunare la întreţinere pentru un apartament cu două camere de o persoană ajung cam la 150 de dolari: curent electric, telefon fix şi Internet nelimitat. Cheltuielile pentru o casă cu trei camere ajung să coste, lunar, 400 de dolari. Benzina este 1,6 dolari. În schimb, aici ţigările au cel mai ridicat preţ din lume! Cel mai ieftin pachet de ţigări costă 20 de dolari şi se scumpeşte cu 10 la sută, la fiecare jumătate de an. Asta pentru că Noua Zeelandă îşi propune să elimine fumatul până în 2025.”

Administrator de canale TV

Acum mai bine de 20 de ani, când Robert Horvath era un tânăr rebel

De altfel, despre Robert Horvath nu se poate spune că nu a avut succes: după ce s-a pus bine la punct cu limba engleză, s-a angajat la o televi­ziune corporatistă. A lucrat ani buni acolo, până când, spune el, a dat de colţii invidiei şi ai rasismului: „Pentru mine a fost ceva neaşteptat, pentru că nu eram obişnuit cu rasismul ăsta. În sensul că, mai ales în ultimii ani, de când avem guvernul naţiona­list, unui străin îi este tot mai greu să se menţină într-o funcţie cu mare responsabilitate. Aici nu poţi fi dat afară de la o zi la alta, iar eu ajunsesem să administrez două canale de televiziune. Apoi, am primit sarcina de a administra trei, patru şi, în cele din urmă, cinci canale tv pe zi! Era un volum foarte mare de muncă! Aveam trei monitoare în faţă şi trebuia să urmăresc ce se întâmplă pe ecrane şi să dau directive, ca totul să curgă fără proble­me.” În cele din urmă, Robert a acţionat corporaţia în judecată la Tribunalul Muncii şi a obţinut despăgubiri, însă, dezamăgit de atitudinea celor care-i fuseseră colegi, a ales să-şi continue cariera la o altă televiziune, Maori TV, ca free-lancer. Între timp, „virusat” de radio încă de la Hunedoara, unde lucrase la Radio Sica şi ProFM, a făcut şase ani de voluntariat şi în media audio din Noua Zeelandă.

Rocker. Ortodox. Patriot

Nici în Noua Zeelandă hunedoreanul nu a renunţat la pasiunea lui din copilărie: muzica rock

„Am susţinut şi Biserica Ortodoxă de aici şi am făcut ce am putut ca să avem şi noi un preot ortodox: părintele nostru a venit din Africa de Sud”, povesteşte Robert, a­mintindu-şi de zilele de demult, când el, rockerul cu plete, mergea la slujbele de la catedrala din centrul vechi al Hunedoarei. De muzică nu s-a lăsat nici în Noua Zeelandă: asta e pasiunea lui. Aşa că n-a avut linişte până când nu a avut o trupă şi în Auckland: Archway. De altfel, muzica îi curge în sânge în asemenea măsură încât a bătut drumul până în China, ca să îşi aducă de acolo şase chitare electrice pe care şi le-a dorit mult. S-a întors şi în Europa, s-a plimbat prin Viena şi i-a plăcut mult, iar acum aproape zece ani a revenit acasă, la Hunedoara. „Am fost dezamăgit de ceea ce am găsit aici: sărăcie, mi­zerie, corupţie. Îmi amintesc de anii când eram matinalist la radio în Cluj. Pe vremea aia, când vedeam cum fură aleşii, mă gândeam să-i omor. Oamenii ăştia merită traşi în ţeapă”, mărturiseşte cu obidă Robert. Totdeauna a purtat România în inimă: îţi dai seama de asta când te uiţi pe pagina lui de Facebook, unde vezi arborat, alături de drapelul Noii Zeelande, drapelul românesc. De altfel, hunedoreanul nici n-a renunţat la cetăţenia română. Îşi va lua, probabil, şi cetăţenia neozeelandeză, numai ca să nu mai bată drumurile până pe continent, în Australia, pentru paşaport. Însă la cetăţenia română, deşi scârbit de corupţia din ţară, zice că nu va renunţa niciodată.

Punct. Şi de la capăt

După 18 ani de lucrat în mass-media, acasă, dar şi la mii de kilometri depărtare, Robert Horvath se gândeşte şi la varianta de a se reprofila. A terminat profesionala cu specializarea de electrician acasă, la Hunedoara, fără a şti vreodată că şcoala asta îi va folosi cândva, tocmai în celălalt capăt al lumii. „Tatăl meu a vrut să fac şcoala de meserii. Mi-a spus că, după aceea, pot să fac ce vreau eu. Mama a fost şi ea de acord, iar eu, cum eram mai mult plecat cu concertele, că pe vremea aia aveam o trupă rock (Realism Rock Band), am zis că asta e cea mai bună opţiune. După aceea am terminat un liceu teoretic, m-am înscris la fa­cultate la Management în economie şi turism internaţional, după doi ani am abandonat şi m-am înscris la Filosofie, la Universitatea Babeş-Bolyai, la Cluj. Acum specializarea asta de electrician îmi prinde foarte bine. Am de făcut ceva cursuri în plus, de dat nişte diferenţe, însă când voi termina voi fi plătit foarte bine.”

„Să te bucuri de viaţă cât mai mult!”

Între timp, Robert se bucură de splendida natură neozeelandeză, de vară, de căldură, căci la antipozi, cum el însuşi povesteşte „totul e pe dos”. Acum la el, în Noua Zeelandă sunt 30 de grade, iar iarna, când e cel mai frig, termometrele scad cel mult până la 2 grade Celsius. A umblat cât a putut prin noua lui ţară din Pacific şi a rămas impresionat de Bay of Islands, peşterile Waitomo, Northland, Queenstown, Mount Ruapehu (mai ales pentru ski), Rotorua, Tauranga, Wellington, Fiordland, Te Anau, Arrowtown şi în special Queenstown… Încă „şocat” cumva de turnura anapoda a lumii, cu orientări din ce în ce mai ciudate, Robert, rockerul conservator, căruia-i e greu să accepte homosexualitatea, e bucuros mai ales când e în preajma apelor, pe Pacific. Născut în zodia peştilor, adoră apa, dar şi să meargă la pescuit. Speră ca anii care vor urma să îi aducă împlinirea într-o familie, aşa cum şi-a dorit toată viaţa. Păi şi, până la urmă, dacă ar fi să tragă linie, cum e viaţa asta la capătul lumii? E mulţumit că a plecat? E fericit în Noua Zeelandă? „E aşa… cu suişuri şi coborâşuri, ca peste tot – le răspunde Robert prietenilor, într-un mesaj sincer, postat pe Internet. Important e să mergem mai departe, oriunde am fi! De altfel, nici acum nu mă pot gândi că sunt plecat definitiv. Aştept să fie mai bine-n România şi vin înapoi pe fugă. Niciunde, departe de casă, nu-i uşor să te menţii pe linia de plutire, dar important e să te bucuri de viaţă cât poţi mai mult!”.