Arafat, scânteia şi românii lui

Sunt oameni mai mari decât munţii, oameni pasionaţi, care s-au luptat pentru semeni, care nu au întors capul la vederea unei mâini întinse şi nu dau înapoi. Este cazul doctorului Raed Arafat, omul pentru care românii au ieşit în stradă, să-l apere în faţa agresiunii Puterii. În faţa unei legi strâmbe, Arafat nu şi-a uitat promisiunea făcută încă din august 2011 unei agenţii de ştiri: “Dacă cineva vine mâine şi introduce competiţia comercială pe urgenţe, eu nu mai am ce căuta în Minister. Am plecat”.

“Ne-am văzut pentru prima dată, în 2004, într-o sâmbătă, la Târgu Mureş. Era ziua lui liberă, dar ne-a sunat să îşi ceară scuze că întârzie. Era la un caz. Ţin minte că peste tot unde lucra – era un loc pe care îl porecliseră «Baraca lui Arafat», o unitate de primiri urgenţe primită de el din Anglia – oriunde te uitai scria «Aici nu se primesc cadouri» ori «Aici nu se ia mită». Nici în timpul discuţiei nu şi-a oprit staţia de unde auzea toate chemările şi discuţiile dintre 112 şi cei de la urgenţă. Nici măcar pe urmă, când am mers la masă, nu a oprit staţia. Eu cred că supraveghea totul cu zi, cu noapte”, povesteşte Petru Mărginean, preşedintele Salvital, asociaţie care susţine financiar SMURD Hunedoara.

Un accident, o întrebare, un proiect reuşit

În ani de zile de colaborare cu Raed Arafat, Petru Mărginean a ajuns să-l cunoască bine şi să-l aprecieze pe doctorul care a pus pe picioare unul dintre cele mai bune servicii de intervenţie de urgenţă ale lumii şi care a gândit şi “modelul Salvital”. L-a sunat pe Arafat după ce a văzut tragedia de la Burjuc, un accident în care îşi pierdeau viaţa cinci polonezi, dintre care patru copii, iar alte 26 de persoane au fost rănite, unele foarte grav: “Atunci am văzut cât de greoi se mişca la noi acest sistem: nu erau destule ambulanţe şi cele existente erau vechi. 14 ambulanţe au cărat răniţi. Eram subprefect, s-a implicat şi poliţia, am cazat restul copiilor la Liceul Sportiv, sunau cei de la minister, au venit părinţi din Polonia. A fost nebunie”, îşi aminteşte Petru Mărginean, pe care episodul Burjuc – când autocarul polonezilor s-a făcut praf pe DN7 – l-a făcut ca atunci când a devenit vicepreşedinte al Consiliului Judeţean să ia legătura cu Raed Arafat pentru a-i solicita înfiinţarea SMURD şi în judeţul Hunedoara. După mai multe drumuri la Târgu Mureş, Arafat a ajuns în 2004 în judeţ, iar un an mai târziu proiectul “SMURD Hunedoara” era gata.

“Mi-e greu să plec din România”

Petru Mărginean, care a trecut el însuşi printr-un grav accident de maşină, ştie ce înseamnă o intervenţie operativă într-un caz de urgenţă: “Arafat asta i-a învăţat pe paramedici – să acţioneze pe baza unor protocoale stricte, care te învaţă exact şi cum să scoţi omul din maşina zdrobită. De atunci am primit zeci de telefoane de la rudele unor persoane aflate în stare gravă: vroiau numărul lui Arafat, să-i ceară ajutorul. Şi Arafat le răspunde la toţi, indiferent că e ministru, ori om simplu. Niciodată nu mi-a spus: «Petre, te rog, să nu dai numărul meu» – îmi amintesc că am venit cu el în maşină de la Vulcan unde tocmai am dus o ambulanţă de teren, pentru intervenţiile pe munte. La întoarcere, pe drum, nici nu am apucat să povestesc cu el despre problemele noastre: a răspuns la zeci de telefoane”. În 2006, Salvital era operaţională prin asocierea dintre Consiliul Judeţean şi câteva primării, la care, de-a lungul timpului, s-au adăugat şi alte instituţii. În 2006, trei module SMURD îşi începeau activitatea în judeţ, iar acum numărul a crescut la opt, module unde lucrează 78 de paramedici.
SMURD Hunedoara este singurul din ţară unde serviciul supravieţuieşte fără ajutor financiar de la Guvern, iar paramedicii au salarii de 1000 de lei. “Nu am înţeles de ce nu a plecat din ţară şi a trecut prin toate greutăţile pe care i le-au făcut unii sau alţii. Ştiu că are oferte foarte bune de dincolo: irlandezii i-au oferit 10.000 de lire pentru un post, francezii l-au momit cu un loc de secretar de stat în Ministerul de Interne în Franţa. A refuzat. L-am întrebat: «Raed, tu chiar atât de mult iubeşti România?» şi el mi-a răspuns: «Dacă mă gândesc bine, e a doua mea ţară. Mi-e greu să plec.»”

Bolnav de SMURD

Cel mai bine realizat portret al iniţiatorului SMURD apare însă în volumul “Fanaticii”, în care ziaristul Vlad Mixich alege zece nume din elita României şi descrie oamenii magistral: “Cu cele două girofaruri şi sirena pe stil nemţesc, maşina lui Arafat era ca un OZN în orăşelul transilvan. Iar pentru ziariştii cu poftă de subiecte vii, intervenţiile lui Arafat erau aur: oamenii ăia, toţi voluntari, care se băgau în noroaie şi pe sub maşini ca să-i scoată pe răniţi erau nişte eroi adevăraţi, nu unii făcuţi în fabrica de mucava comunistă de care tocmai scăpaseră. Nu trecea săptămâna fără ca presa din Târgu Mureş să nu prezinte o ştire cu voluntarii care interveneau şi cu Raed Arafat… prinţul fermecat care, cu arginţii aduşi din Orient, şi-a cumpărat o maşină pe care a dat-o poporului. Era o poveste irezistibilă”. “Fanaticul”, omul de la care pleacă chiar numele cărţii, este Raed Arafat. Autorul l-a descris pe vremea când era de patru ani subsecretar de stat în Ministerul Sănătăţii, lucru care l-a schimbat: “Munca de birou l-a pricopsit nu doar cu un scaun ministerial, ci şi cu o burtă a cărei dimensiune nu reuşeşte să o controleze, deşi e aproape vegetarian: mănâncă doar carne de peşte. Când se grăbeşte, ca acum spre o şedinţă, Raed păşeşte puţin săltat, pe vârfuri, cu centrul de greutate deplasat în faţă, în acea postură adoptată de ţâncii care abia au învăţat să meargă. Aproape că e simpatic. Până ce deschide gura: «Haideţi domnilor, nu fumaţi aici că suntem într-o instituţie publică. Legea interzice». Cei opt ardeleni surprinşi în sala de şedinţă îl privesc încruntaţi. Printre ei sunt câţiva oameni importanţi din administraţia spitalului, constructori şi reprezentanţi ai Băncii Mondiale”.

Arafat a avut în timp şi o mulţime de oponenţi: de la asistente şi medici din sistem care nu-l vedeau cu ochi buni, ori îl detestau, la şefi de spitale şi clinici, până la angajaţi ai serviciilor secrete, ori politicieni naţionalişti care îl vedeau ca pe un pericol: “În 1994, în timpul unei mese, un general SRI din Mureş a dat agasat o replică acestui zvon: «Dacă Arafat e spion şi face rău, e treaba mea să-l opresc. Vedeţi că până acum nu l-a oprit nimeni dintre noi. Înseamnă că nu e rău ce face. Lăsaţi-l. Nu vă ocupaţi de ce nu vă pricepeţi»”, povesteşte în carte Mircea Chiorean, doctorul alături de care Raed Arafat a reformat sistemul de primiri urgenţe de la Spitalul din Târgu Mureş: „Dar zvonul a rezistat. Deşi Raed Arafat a primit în calitatea sa de subsecretar de stat certificatul ORNISS (care, consecutiv unei verificări informative, îi oferă acces la informaţii oficiale confidenţiale), şi astăzi prin unele birouri importante se aude întrebarea: “E arab. Cum să-i dai pe mână elicopterele?”.

Cum l-am cunoscut pe Arafat

18 februarie 2005: era ora când munca din redacţie era aproape la final şi ne pregăteam să plecăm în week-end, a sunat telefonul şi un coleg a glumit afurisit: “accidentul de vineri”. În redacţie la Antena 1 Deva, eram anunţaţi că un elicopter se prăbuşise în munţi, undeva la graniţa dintre Hunedoara şi Gorj, cu patru persoane la bord. Împreună cu echipa de la TVR am gonit către Defileul Jiului, dar la intrarea pe drumul forestier ne-am oprit: Dacia veche în care eram nu făcea nicidecum faţă drumului de aproape 20 de kilometri. Era frig, zăpada era până-n genunchi, iar noi nu aveam echipament de iarnă. Norocul nostru a fost un “papuc” care urca cu muncitori şi unde ne-am înghesuit toţi cum am putut. Mai rău, cameramanii au primit un loc în spate, “în aer liber”. Sus, doctorul Raed Arafat aştepta. Venise cu echipa sa cu elicopterul SMURD, dar nu a putut coborî la locul accidentului din cauza ceţii, aşa că au aterizat undeva în zonă. Aparatul de zbor deja decolase şi îl aştepta în Petroşani. Alături de el şi paramedicii lui, aşteptau şi câţiva salvamontişti. Dumitru Bârlida ţinea legătura cu echipa de salvatori din munte cu o staţie veche. “Am rămas să vă aşteptăm aici, la trecerea la pârâu, şi o să-l preluăm aici. Acum vă rog să veniţi cât mai repede ca să reuşim să facem ceva. Înţeleg că încă e conştient”, le zice Arafat salvamontiştilor. Pe poteca lăsată în zăpadă de inginerul silvic care supravieţuise accidentului, urmele de paşi erau pline de sânge. Deşi era lovit rău, Marian Mustaţă s-a trezit primul după prăbuşirea elicopterului, a desfăcut centura pilotului Valeriu Coadă, l-a scos afară, apoi a coborât să anunţe autorităţile. Cum Dumnezeu a reuşit să străbată toţi acei kilometri, în zăpadă până la brâu, rănit, doar el poate şti. Cert e că Arafat l-a oprit pe cameramanul Antenei, Emil Gherghe, să urce după salvatori: “Vrei să vin şi după tine?”. Îl priveam toţi pentru prima dată pe omul care devenise un mit: îmbrăcat corect în uniformă roşie, dârdâia alături de noi, dar nu s-a plâns o dată, deşi nu avea nici măcar mănuşi, de căciulă, nici vorbă. Echipele de salvare de-abia au reuşit să aducă rănitul pe targă până la drumeagul desfundat de un TAF şi au trecut minute bune doar ca să-l coboare şi să-l treacă peste apă. Arafat l-a preluat imediat: pilotul avea coastele rupte şi suferise o leziune toracică puternică. Bărbatul, plin de sânge, se zguduia pe targă între pături, cuprins de frig şi în stare de şoc: “Numai puţin, lărgiţi spaţiul, să aibă aer”, comandă cineva, în timp ce Arafat calm îşi trage mănuşile chirurgicale şi priveşte atent către trupul întins, pe targă, în zăpadă: “Nu mişcaţi picioarele! Burta doare?”, îl întreabă Arafat pe rănit, apoi priveşte scurt către un paramedic şi zice: “Pregăteşte-mi linia, te rog!”. Apoi, medicul cere foarfeca de haine, taie mâneca dreaptă şi îi pune singur un cateter omului. Suntem uimiţi – uite un medic care ştie să prindă vena! “Adă o cervicală”, strigă Arafat, care îi aşează apoi pilotului gulerul în jurul gâtului. Încet. “Ştiu că e incomod, dar e obligatoriu ce vă fac”, îi spune Arafat omului care se strâmbă.

De-abia apoi îi ascultă plămânii. “Respiraţi adânc!”. Arafat e atent: “Avem un pneumotorace pe partea dreaptă, să ştiţi”, le zice paramedicilor. Adică, omul are aer între plămân şi peretele toracic. Arafat se decide: îl va muta în duba jandarmilor, unde rănitul este legat la aparatelele care îi monitorizează semnele vitale. “Trebuie să vă bag un tub în plămân, o să simţiţi că lucrez, dar să nu vă speriaţi, da? Cum vă numiţi dumneavoastră?… Deci domnul Valeriu, să aveţi încredere, da?”. Arafat dezinfectează locul şi îşi întinde instrumentarul peste un pansament aşezat direct pe pieptul rănitului. Îl anesteziază şi îl operează chiar acolo, la lumina lămpilor de televiziune, iar jandarmii care îl ţin pe om îşi feresc privirea de la omul însângerat când acesta începe să geamă. Arafat îi înfige în partea dreaptă un tub pentru a-i scoate aerul care îi pune în pericol viaţa: “Nu vă mişcaţi… gata, gata… o să vedeţi că o să respiraţi mai bine”. Cu aceeaşi dubă a jandarmeriei, rănitul a fost coborât din munte până la şosea, apoi a fost transportat de urgenţă la spitalul din Petroşani. A doua zi era în stare să povestească ziariştilor ce s-a întâmplat.