Cum a ajuns o contabilă „meşteriţa” bijuteriilor unicat. O hunedoreancă creează bijuterii din orice, chiar şi din mecanisme de ceas (GALERIE FOTO)

O tânără din Hunedoara şi-a descoperit, în urmă cu mai bine de şase ani, pasiunea pentru arta rea­lizării bijuteriilor. A comandat de pe Internet multe şi de toate: pietre semipreţioase, argint, piele şi mărgele şi, după ce a urmat un curs intensiv, s-a pus pe treabă. Acum, Cristina Bolocan speră ca într-o zi să poată face ceea ce-i place mai mult pe lume şi să nu mai simtă că merge la serviciu. 

I se lipeau ochii de toate vitrinele cu bijuterii. Se oprea. Le admira. Lua câte una şi o întorcea pe toate părţile, desfăcându-i cu gândul articulaţiile filigranate, până la starea primară a bijuteriei: sârmă şi piatră. Şi mâna artistului care le transforma în mici frânturi de frumos. Locuia în Bucureşti, era o tânără mămică în concediu pentru creşterea copilului când a început să vrea mai mult. Hrănea bebeluşul, îl legăna, îl adormea, iar apoi scotocea Internetul, ca să afle mai mult despre ce-i era mai drag. Bijuteriile. A „sorbit” cu nesaţ sute şi mii de filmuleţe în care bijutieri din toată lumea sau doar oameni simpli, pasionaţi de frumos, la fel ca ea, explicau pe îndelete cum se plămădeşte, mai întâi în minte, iar apoi între degetele îndemânatice, o bijuterie. Cristina Bolocan s-a uitat la filmuleţe „cum se face” zile şi săptămâni în şir, până au durut-o ochii. Apoi a hotărât să facă ceva. Şi s-a înscris la un curs.

Să mărgelim!

„Cursul ăsta la care am participat a durat vreo trei zile şi mi-a des­chis o altă perspectivă. Timpul era foarte scurt, aşa că nu era vreme să intrăm în detalii cu tehnicile de creaţie, dar aici am învăţat baza”, îşi aminteşte hunedoreanca Cristina Bolocan. Obosită până la saturaţie de rutina hrănit bebeluş, schimbat scutece, adormit copilaş, tânăra găsise prilejul de evadare. Colţi de coral, pietre semipreţioase, mărgele mici cât vârful de ac, aurora boreală, mătase şi bumbac, cristale, gablonţuri şi argint… Cristina le-a încercat pe toate! „Lucas era mic pe atunci, avea cam un an şi jumătate. Iar prima oară ţin minte că m-am apucat să lucrez cu pietre preţioase.” Are şi acum un splendid colier corai, împletit din sârmă placată cu argint. Prima ei piesă şi… poate că cea mai dragă. De multe ori cei care au văzut minunăţiile care ies din mâinile ei ar fi vrut să îl cumpere, însă Cristina nu l-a vândut. Îi pare rău să-l dea, deşi recunoaşte că visul ei a fost acela de a avea un mic butic cu vânzare pentru toate bijuteriile pe care le-a creat.

O pasiune costisitoare

„Pasiunea asta, trebuie să recunosc, m-a costat o căruţă de bani”, spune Cristina, care adau­gă faptul că ea, de fapt, e contabil. Nici n-ar putea trăi din vânzarea de bijuterii. Cel puţin nu din vânzarea lor exclusiv în Hunedoara. Aşa că multe dintre creaţii­le sale le-a dăruit prietenilor sau cunoscuţilor. Asta nu înseamnă că a renunţat la visul ei de a reuşi să facă o profesie adevărată din pasiunea ei. „E foarte straniu, pentru că eu ani în şir nu am considerat că sunt talentată. Mama terminase liceul de arte, dar eu, spre deosebire de ea, nu mă pricepeam la desen. S-a mirat şi ea când a văzut ce şi cum lucrez. Bijuteriile cer migală, iar eu nu sunt genul de persoană liniştită. Bine, pe de altă parte, mama a fost cumva întotdeauna şi cel mai mare fan al meu. Când eram la Bucureşti, ţin minte că lucram la câte o bijuterie şi, când o aveam gata, i-o trimiteam, ca să îmi spună ce părere are”, povesteşte hunedoreanca.

Bijuterii de valoare, din vEchituri

Niciodată nu i-a plăcut să lucreze pe materiale fără valoare, cum e plasticul, aşa că a dat o mulţime de bani pe pietre semipreţioase, piele şi zeci de metri de sârmă de argint, urechiuşe şi agăţători pentru cercei şi coliere. Ştie acum cam toate pietrele şi o să-ţi înşire numele lor, pe culori şi nuanţe, însă, după etapa cu pietrele, Cristina a trecut mai departe, la inele şi cercei „cu platou”. „Oooo… dacă aţi şti cât am umblat eu prin târgurile de vechituri, după ceasuri vechi!”, povesteşte hunedoreanca. Le cumpăra, iar odată aduse acasă, le dezmembra pentru a realiza din rotiţele minuscule şi mecanismele cât un vârf de ac minuscule „poveşti” de filigran. „Steampunk se numeşte tehnica asta. Pentru ea se foloseşte o răşină bicomponentă, care trebuie încălzită cu mare, foarte mare grijă, pentru că altfel se formează bule de aer şi strici compoziţia. După ce răşina s-a topit, ea devine de consistenţa mierii, fluidă şi trebuie turnată cu grijă pe platourile bijuteriilor”, explică Cristina. În răşina asta a încremenit ea pentru totdeauna micile mecanisme ale timpului, aşa cum natura închide delica­tele insecte în pietre de chihlimbar. Sigur, sunt şi forme de silicon, pentru cei care vor să producă în serie. Dar ea n-a vrut asta niciodată. Nu-i place să se repete. Mereu în căutare de noi creaţii, Cristina a scotocit în adâncurile imaginaţiei. Şi, în „alergătura” ei către materialul şi tehnica ideală, a ajuns la fimo.

Mărţişoare, broşe, co­liere şi colane

A realizat sute de mărţişoare şi broşe care de care mai delicate, mici inflorescenţe pentru începuturile de primăvară, pentru ca apoi să se îndrăgostească de bijuteriile din… textile! Şi-a sacrificat eşarfele din mătase naturală ca să scoată din ele minunate coliere ori şi-a tăiat tricourile şi a împletit bumbacul în colane groase şi colorate, bune de împodobit cele mai diferite ţinute, de la unele „casual”, de zi cu zi, la rochii elegante, potrivite numai pentru petreceri. O simplă broşă delicată, o libelulă sau un fluture fragil au schimbat faţa tricourilor, transformând panglicile din bumbac în decoraţiuni splendide. Apoi, a venit rândul accesoriilor din piele. „Brăţările din piele… Aaaa! Da! Le iubesc nespus!”, se entuziasmează Cristina, ca o fetiţă care tocmai a desfăcut cutia cu cadoul preferat. A împletit la ele cu drag şi le-a pus la dispoziţia cunoştinţelor, adăugând, la fiecare, un cristal delicat. Piele roşie pentru luna lui martie, dar şi multe alte combinaţii pentru restul anului.

Inginer constructor, la lipit coliere

„Niciodată nu mi-am făcut un tipar, un plan pe hârtie. Poate doar atunci când am lucrat la bijuteriile din mărgele din care am făcut «fulgii de zăpadă». În rest, lucrez aşa… din minte. Când mă întorc uneori acasă nervoasă şi obosită intru aici, în micul meu atelier şi imediat mă deconectez. Faptul că lucrez la aceste bijuterii îmi schimbă starea imediat. Sigur, de foarte multe ori, de cele mai multe ori, mă apuc de ele cu drag. Însă şi dacă sunt supărată sau abătută, pietrele astea, accesoriile mi-au schimbat întotdeauna starea de spirit”, povesteşte hunedorean­ca. Văzând-o cât e de pasiona­tă, băieţelul ei cel mic, Lucas, mai intră câte o dată să vadă ce lucrează mama. „«- Hai să te ajut şi eu la mărgele mama, îmi zice. Eu ţi le dau şi tu le bagi pe fir.» Sigur… mai mult mă încurcă – râde amuzată Cristina. Dar îl las să o facă aşa, de drag…” Pe când lucra la colierele care-au rămas în sufletul ei până şi soţul ei, inginer constructor, s-a oferit să o ajute. „Oho! Mi-a sudat multe închizători cu staţia de lipit”, recunoaşte Cristina. Cristale Swarovski, cipsuri de citrin, colţi de coral… Într-o mică încăpere dintr-un apartament închiriat hunedoreanca le-a îngresuit pe toate într-un birou roşu, lat şi încăpător, care poartă vizibil urmele uneltelor cu care a lucrat „meşteriţa”, cleşti de toate mărimile şi formele. Şi totuşi… ar fi posibil ca într-o zi Cristina să se transforme pentru totdeauna dintr-un „funcţionar al cifrelor” într-un artist al bijuterii­lor unicat? Sigur, e nevoie de o decizie fermă, de o strategie seriosă de marketing şi… da, de ce nu? Pentru ce sunt visele, dacă nu ca să devină realitate?