Editorial: O casă, tot ce îi mai trebuia toleranţei lui Dragnea

Vedeţi dumneavoastră, nu poţi să-ţi ascunzi niciodată firea pe de-a-ntregul. Din când în când îţi dai în petic! Aşa se face că schisma profundă între aparenţa rezonabilă şi natura pur tali­bană a unei părţi din elita politică românească iese periodic la vedere ca să ne avertizeze că „fiara nu doarme”. Ca acuma, când preşedintele senatului, dl. Tăriceanu, care n-ar trebui să aibă nicio treabă cu asta, sare din schema democratică şi cheamă la ordin premierul să dea expli­caţii privitor la punerea în aplicare a unei hotărâri judecătoreşti la Antenele lui Voiculescu. E sinistră grija acestui domn Tăriceanu pentru posturile varanului, într-o ţară în care primul ministru ar fi putut fi chemat la raport în chestiuni esen­ţiale. De exemplu, ca să explice de ce mor copiii cu zilele în spital.
Altele sunt însă temele politicii mari! Şi aşa, mai cu o „marţea neagră”, mai cu o tentativă de încălecare nespor­tivă a Justiţiei, mai cu morţii la urne, vârful pu­terii politice româneşti rămâne la fel de ascuţit în lupta parşivă cu democraţia, cu statul de drept şi, mai de ceva timp, cu Justiţia.
Matca ocultismului penal românesc nu stă însă în domnul Tăriceanu, care este un simplu satelit al ei. Vatra ei stă în stânga românească, cea care în 1990 a dat startul noii ere cariate de dezordini penale, sociale şi economice. De altfel imaginaţia şefului PSD, domnul Dragnea, în materie de jocuri murdare nu mai surprinde pe nimeni după episodul „mână moartă” la votul de la refe­rendum. Totuşi, să pui botniţă la Facebook, le întrece parcă pe toate. Analiştii aflaţi în solda domniei sale au încercat să dreagă busuiocul prezentând iniţiativa ca o aducere pe local a unui concept Occidental ce amestecă în el principii care limitează libertăţile cetăţeneşti în numele „progresismului şi corectitudinii politice”. Într-atât de occidentală a fost viziunea lui Liviu Dragnea, încât l-a băgat în sperieţi pe ambasadorul SUA la Bucureşti, care a criticat dur iniţiativa. În realitate, mie mi se pare că embargoul pe defăimare, în speţă pe critică, aşa cum l-a gândit Liviu Dragnea, seamănă mai mult cu o cenzură „Made in China”. Pentru că nu exista realitate virtuală la acea dată, se vede treaba că Facebook-ul a scăpat de cenzura comunistă, dar nu poate scăpa de Dragnea.
De ce legea anti-defăimare (că ăsta e titlul original) a fost proastă? Unul din motive ţine de dreptul la liberă exprimare a neamului acesta. Legea vrea să instituie, practic, o poliţie a opiniei, care ar face toate instituţiile statului, politicienii, demnitarii, hoţii, corupţii sau vandalii imuni la orice şarjă peiorativă. E destul, de exemplu, ca, în baza acestei legi, Parlamentul României sau Guvernul să elaboreze un cod despre cum trebuie scris şi vorbit despre activitatea şi membrii lor şi gata cenzura. Astfel, în viziunea lui Dragnea, dacă tu, ca simplu şi onorabil cetăţean, zici câte una pe FB despre hoţii din Parlament, amenzile stabilite iniţial în proiectul de lege erau aşa de mari încât te-ar fi lăsat mut pe vecie. Simpla opinie devine delict, oricare dintre noi fiind potenţiali delicvenţi, aşa cum bietul croitoraş de pe vremea lui Stalin a fost dus în Gulag pentru simplul fapt că obişnuia să-şi ţină acele împlântate într-o perniţă cu poza tătucului.
Dar, observaţi, vă rog, că reflexul bolşevic al domnului Dragnea e o boală de grup. Monstruozitatea legislativă a domniei sale a trecut de Senat şi a fost aprobată, în forma sa malignă, de comisiile parlamentare din Camera Deputaţilor, urmând să intre în plenul acestei camere pentru votul final. Amendată şi rebrenduită, proiectul, cu sprijinul dlui Tăriceanu şi al domnului Oprea, are toate şansele să devină lege. Domnul Dragnea insistă, cu o monumentală siguranţă că ne poate prosti, că legea lui nu ţine de defăimare, ci de toleran­ţă, este Legea Toleranţei. Păi dacă tot are domnia sa o obsesie pe toleranţă, de ce nu s-a gândit mai bine pe un proiect de lege mult mai asortat la competenţele pe care le deţine. Tot ce-i mai trebuia era o casă! Că doar amândouă sunt meserii vechi şi, până la un punct, dubios de asemănătoare.