Ciobanul filozof există şi e hunedorean

Un tânăr hunedorean a dat cărţile de filozofie pe ţundra de cioban. A trecut pe la trei facultăţi, a început chiar şi un doctorat, dar a constatat apoi că mult mai împăcat cu sine ar fi dacă ar deveni cioban. Nu a renunţat însă la pasiunea lui pentru cunoaştere, concentrându-se pe etnologie.

După ce a studiat la Bucureşti şi Sibiu, Marcu Jura şi-a regăsit locul şi liniştea sufletească, acasă, ocupându-se singur de creşterea oilor

Are în proiect un muzeu tradiţional momârlănesc funcţional, un roman şi scrie deja de ani buni poezii pe care şi le publică pe blog. La acestea se adaugă şi textele câtorva melodii scrise la cererea câtorva interpreţi de muzică populară. În paralel, pe blog mai ales, dezvoltă ideea de “decebăluire” (a te decebălui – o veche expresie folosită în Þinutul Momârlanilor pentru a exprima ideea de întremare, refacere în urma unor afecţiuni la care tratamentele convenţionale nu dau rezultate). De toate acestea se ocupă în puţinul timp liber pe care îngrijirea unei turme de 130 de oi şi 40 de capre i-l mai lasă. Se numeşte Marcu Dimitrie Jura, este căsătorit, are o fetiţă de şase ani şi locuieşte în satul Jieţ, lângă Petroşani.

Şocul numit Bucureşti

În urmă cu 12 ani, Marcu Dimitrie Jura, “Marc” cum îi spun prietenii, a terminat liceul şi s-a hotărât să dea admitere la Filozofie, în Bucureşti. “Când am mers în vizită, apoi la examene, totul a fost în regulă. Când am început cursurile însă, lucrurile s-au schimbat. S-a produs o ruptură în mine. Simţeam că mi-am lăsat sufletul acasă. Seara stăteam ghemuit pe pat şi mai că-mi dădeau lacrimile. Când m-am întors acasă, în vacanţa de iarnă, am refuzat să plec iarăşi la Bucureşti. Primul “şoc” a fost momentul în care am realizat că, în Bucureşti, când mergi pe stradă, dacă nu te fereşti tu de cei care vin din sens opus, se izbesc toţi de tine. Mi s-a părut şi mi se pare şi acum ciudat acest lucru. Eu veneam dintr-un mediu total diferit. Încă din clasa întâi, când plecam de la şcoală, ocoleam un pic pe dealurile de la marginea satului, pe la marginea unei păduri: într-o parte aveam câinii care lătrau, iar în cealaltă, ceva mai departe, erau lupii care urlau. Mai apoi, îmi luam bicicleta şi-mi făceam temele sus, în munte”, povesteşte tânărul. În Capitală au continuat să i se învârtă în minte şi versurile pe care le scrisese înainte să plece din satul său situat la poalele Parângului:

Tânărul a renunţat la slujba de muzeograf de la Sibiu, dar nu renunţă la visul său de a pune pe picioare un muzeu funcţional al tradiţiilor momârlăneşti

Munţilor/ poate c-am să plec/ într-o zi/ curând/ ªi voi fi pe veci/ Departe/ De obrajii voştri/ crispaţi/ Voi n-o să-nţelegeţi poate/ La fel ca şi mine/ De ce/ O să v-aduceţi aminte Doar/ Cât v-a iubit/ Trădătorul acela”.

Preferă filozofia populară

A renunţat la filozofie, deşi începuse să-i placă mult Nietzsche, pe care îşi aduce aminte că reuşise să-l interpreteze dintr-o perspectivă creştină. Chiar se gândise la o lucrare curajoasă: o paralelă între gândirea filozofului care susţinea că Dumnezeu este mort şi Evanghelie. S-a lăsat apoi descurajat de reacţiile colegilor. S-a întors acasă şi şi-a cumpărat 10 oi, pe care, în scurtă vreme, le-a înmulţit, mica turmă ajungând la vreo 30. “Sunt mai multe momente care m-au marcat. Pe la 14-15 ani, un verişor de-al meu, “floarea” familiei, Adrian, a făcut o comoţie cerebrală şi a murit. Avea doar 23 de ani. Atunci mi-am dat seama că trebuie să faci ceva care să-ţi placă în viaţă, să simţi că merită. Un pic mai târziu am realizat că cea mai bună formă de filozofie este cea exprimată prin tradiţii. Spun asta pentru că e vorba de mii de ani în care poporul acesta a tot învăţat cum să trăiască. Tradiţiile te învaţă, de fapt, cum să trăieşti bine, frumos şi sănătos din toate punctele de vedere. Din păcate, tradiţiile sunt acum date brusc la o parte. Ultima nedeie momârlănească adevărată a fost în Jieţ la începutul anilor ’90. Oamenii veneau pe jos, ori cu căruţa, îmbrăcaţi în costume populare şi era o atmosferă deosebită prin simplitate şi sinceritate. Acum mulţi vin în costume Armani şi îşi etalează maşinile”.

Un doctorat neterminat

Bebiţă, unul dintre cei 10 “adjuncţi" necuvântători ai lui Marcu Jura

Ca să-l scape de armată, prin toamna lui 2000, sora lui i-a depus în secret dosarul la secţia de sociologie – psihologie a Universităţii Petroşani. După un semestru a renunţat din nou. “Nivelul era foarte scăzut, ca să nu spun mai multe”, explică Marc. Nu a renunţat însă la ideea de a urma o facultate. A intrat la cea de sociologie-etnologie de la Sibiu. După primul an a venit o altă dezamăgire: doar patru dintre dintre colegii săi au optat pentru etnologie, aşa că nu s-a mai creat specializarea separată pe care o urmărea Marc, de fapt. A terminat facultatea de sociologie după cinci ani. Între timp, renunţase la primele sale oi, dar moştenise altele, de la un unchi. S-a apucat iarăşi de oierit. “Ultimii doi ani de facultate i-am făcut mai mult de-acasă, recunosc, pentru că deja mă ocupam serios de oierit”. La licenţă a avut o teză impresionantă, de peste 100 de pagini, intitulată “Religie, magie şi mitologie la momârlani (o încercare de definire a creştinismului
cosmic)”. “Unul dintre profesorii din comisia de examen era director la Muzeul Astra din Dumbrava Sibiului. Mi-a spus că teza mea este impresionantă şi că ar trebui să o dezvolt la doctorat. Am început doctoratul, dar cu altă idee, o lucrare mai complexă, de antropologie, dar… în fine, nu mai contează”. După licenţă s-a angajat la Muzeul Astra din Sibiu, însă a rezistat doar opt luni. Salariul său de 490 de lei, cu tot cu prima de merit, nu-i acoperea nici chiria. Era deja căsătorit şi avea fetiţă. “În plus, şi soţia mea a văzut că nu-mi mergea deloc bine la Sibiu, aşa că, în 2006, ne-am întors definitiv la Jieţ”.

Proiecte de tot felul

Cât a lucrat în muzeul sibian, Marc şi-a dat seama că actualul sistem “îngroapă” tradiţiile, iar muzeele, la cum funcţionează ele acum, sunt, de fapt, cimitire ale tradiţiilor. Întors acasă s-a apucat de un alt proiect, pentru care se zbate şi acum: un muzeu funcţional al tradiţiilor populare, în care, dacă doreşte, turistul să poată dormi într-o casă momârlănească, să poată servi un balmoş tradiţional proaspăt, sau să aibă de unde cumpăra un obiect făcut de un adevărat meşter popular. Clădirile le are, mai sunt de rezolvat probleme legate de teren, autorizări, proiecte, însă spune că nu renunţă la idee.
Când nu face planuri în timp ce-şi păzeşte oile pe munte, oi de care se ocupă singur mai tot timpul, îşi lasă să se manifeste veleităţile de scriitor. Are cu el tot timpul un caiet în care-şi notează poveşti populare, culese din zonele pe care le străbate. Pe acestea le publică pe blogul său.

“Nu, nu merg cu laptop-ul după mine pe munte. E suficient caietul ăsta”, spune râzând tânărul, fără să deschidă însă deloc caietul. Preferă, deocamdată, să-şi ţină la secret poeziile deja scrise şi ideea de roman pe care o are. Când a venit vorba de versuri, a făcut, totuşi, o concesie, materializată în texte pentru vreo opt cântece populare solicitate de doi sau trei interpreţi. Pe lista preocupărilor sale a intrat, mai nou, şi istoria. “Locul pe care stăm acum de vorbă se zice că era principalul depozit de cereale al cetăţilor dacice din Munţii Orăştiei. Avem aici, relativ aproape, Cetatea Băniţa, dar au mai fost vreo nouă cetăţi mai mici în zonă. Îmi place mult şi istoria, aşa că am început să mai citesc şi aşa ceva câte un pic”, explică Marc, al cărui scriitor preferat rămâne Ernesto Sábato.
Timp de citit mai are însă doar câteva zile, pentru că mioarele sale vor începe să fete. “Acum e mai lejer, mă trezesc la 6.30, dimineaţa mai stau un pic pe blog, apoi la 9.00 plec cu oile, dacă nu-i zăpadă mare şi mă întorc când se lasă întunericul. Când vor începe să fete oile, o să trebuiască să dorm între ele, că altfel nu ai cum să le monitorizezi pe toate”, explică intelectualul căruia nu-i e deloc ruşine să se prezinte drept cioban în cartea sa de vizită postată pe net.

2012, primul an cu profit

ªi despre creşterea oilor Marcu Jura poate vorbi la nesfârşit. A crescut la sat şi are şi acum în minte imaginea unui vecin bătrân întorcându-se plângând acasă după ce şi-a vândut oile de care nu mai putea să se îngrijească. Blogul său este plin cu poveşti ciobăneşti, cu întâmplări cu lupi şi urşi trăite de el sau de alţii, cu dezbateri referitoare la probleme ciobăneşti actuale şi, mai ales, cu imagini. Se enervează când aude “la noi nu se poate”. Ideea asta este cea care-l irită cel mai mult când vine vorba de spaţiul românesc actual şi un pic mai puţin “americanizarea”, stare din care crede el că începem să ne revenim încet-încet. “Mi-a fost greu, foarte greu la început. Mi se părea idilică ideea ciobănitului, dar ştiam dinainte să mă apuc că-mi va fi greu. M-au ajutat însă părinţii. Anul ăsta va fi primul în care voi scoate profit. Subvenţia, adunată cu brânza şi mieluţii vânduţi, cred că-mi vor aduce cam 30.000 de lei pe tot anul. O parte din bani trebuie să-i reinvestesc. Rămân cu o medie de vreo 2000 de lei pe lună. Atât câştig eu pentru că muncesc fără şef , dar cu program nelimitat”, mărturiseşte Marc.

Speră să reuşească şi anul acesta să-şi sporească turma. Încă nu îşi permite să-şi angajeze un ajutor. Se bazează în continuare pe cei 10 câini ai săi, dintre care Bebiţă (un pastor spaniol) şi Tina (un border collie) par să fie cei mai ocupaţi, pentru că lor le revine sarcina întorsului turmei şi cea a ghidării mioarelor prin strungă. Ceilalţi fac echipă în desele conflicte pe care le au în munte cu sălbăticiunile, mai ales cu lupii.

Video: ciobanul filozof

Ciobanul filozof from Denisa (Lala) Bargau on Vimeo.