Se avântă la 140 de kilometri pe oră cu capul înainte, Un hunedorean, campion naţional la “Formula 1” pe gheaţă, skeletonul

Aţi auzit de skeleton? Nu este nici numele unui film horror şi nici un personaj din mediul virtual. Este sport olimpic care este un fel de Formula I pe gheaţă. Cel mai bun român la skeleton e Dorin Velicu. Tânărul  este campionul naţional la acest sport, e antrenor la Vatra Dornei şi… hunedorean

„Totul pleacă de la adrenalină, numai că, în acest sport, trebuie să ştii să o dozezi, trebuie să fii cerebral, să gândeşti bine. Nu este vorba doar de curaj, ci şi de încredere în tine. Poziţia de concurs este culcat facial, cu capul înainte, lucru care dă mare parte din adrenalină – eşti cu capul înainte tot timpul şi pericolele vin direct spre tine! Şi, credeţi-mă, există pericole pe pârtie, chiar dacă pare destul de uşor. Mulţi zic: „Aaa, e uşor! Şi eu pot să fac asta!” Numai că e uşor să priveşti şi mai greu să treci la fapte. De fapt, skeletonul este un sport de viteză, care se practică iarna, în care atletul stă întins pe burtă cu capul înainte pe un soi de sanie cu patine, care atinge viteze periculoase şi pentru un conducător auto. Din 2002, skeletonul a fost adăugat pe lista sporturilor de iarnă practicate la Jocurile Olimpice. Aşa că e normal ca orice sportiv să viseze să ajungă acolo. Ei bine, Dorin Velicu a reuşit! Este primul român care se califică la o olimpiadă de iarnă, la proba masculină de skeleton şi a reprezentat România în 2014, la Sochi.

Performanţă şi în condiţii ostile

Dorin este de admirat cu atât mai mult cu cât a reuşit să facă performanţă în condiţiile… ostile. Se antrenează şi pe pista pe role de la Câmpulung Muscel, loc unde se ţin şi multe dintre concursurile naţionale: „La început, orice sportiv intră în joc pe o asemenea pistă care seamănă cu nişte şine. E o improvizaţie, dar e bună, pentru că ne ajută pe partea de start destul de mult şi ne ţine în priză tot timpul anului”. Dorin este din 2006 component al lotului naţional de skeleton, este multiplu campion naţional şi are rezultate frumoase în competiţiile europene. Prima olimpiadă, cea de Vancouver din 2010, a ratat-o primul sub linie. Pe lângă performanţele din sport, tânărul este antrenor la Clubul Sporturilor de Iarnă Vatra Dornei, dar practică şi ski alpin, mountain bike şi enduro. A studiat kinetoterapie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj Napoca şi lucrează ca voluntar la Spitalul Municipal din Hunedoara. Pentru că-i place muntele, este obişnuit cu sporturile de iarnă şi are pregătire medicală, este şi aspirant Salvamont şi se alătură adeseori echipelor de salvatori montani.

“Keep calm and slide”

Motto-ul său este “Keep calm and slide”, adică “Păstrează-ţi calmul şi alunecă”, o parafrazare deja celebră a mesajului motivaţional al guvernului britanic din timpul celui de-al doilea război mondial. „Cea mai mare viteză pe care am atins-o a fost de 140 de km la oră la St Moritz şi la Vancouver. Pârtiile diferă la fel ca şi circuitele de motociclism sau de Formula 1 – au viraje şi înclinaţii diferite, viteza este diferită. Noi nu avem limită de viteză, dar avem radar, unul special, care ne indică cu cât mergem. Dacă prinzi viteză mare, ştii că ai şi mers bine. În caz că loveşti ceva, nu ai cum să prinzi viteză bună”, explică Dorin.

Frica, unul dintre adversarii care trebuie învinşi

A visat de mic la marile competiţii internaţionale, în timp ce se juca cu medaliile tatălui său, câştigate în tinereţe, pe când practica atletismul. Iar provocarea aşteptată a venit în vara lui 2006: „Pentru că bazele noastre sunt slăbuţe, antrenorul Florin Bucur, de la Hunedoara, a văzut că eram pe punctul de a mă lăsa, mai ales că urma bacalaureatul, trebuia să stau pe carte şi, atunci când a venit cineva de la Vatra Dornei, care era în lotul naţional de skeleton în căutare de sportivi, m-a recomandat. Am fost la stadion, m-a văzut, am luat probele cu brio, pentru că cele de viteză – 200 şi 400 – nu mi-au pus niciodată probleme şi mi-a fost cumva la îndemână tot ce trebuia să fac. Mi-a zis: „Bine, copile! O să faci performanţă! Poţi să ajungi mare!” După câteva luni, în toamnă, la naţionalele de starturi, Dorin lua deja locul II: „Cel de pe locul I a renunţat ulterior pentru că îi era frică. Nu toţi atleţii se încumetă, dar eu mi-am zis: „Rămân! Vreau să văd care-i treaba. Şi am văzut: în 2006, am câştigat şi naţionalele pe gheaţă!”

Drumul către Jocurile Olimpice

După ani de zile de atletism, a luat-o de la început pentru skeleton: „Eu am început de jos, de la un anumit punct: prima dată, am făcut şcoala de piloţi, unde înveţi cum să stai corect, în poziţie, o poziţie care te ajută să nu te accidentezi. Apoi trebuie să înveţi manevrele, pentru că, la orice problemă care apare, trebuie să te adaptezi rapid şi nu ai timp de reflecţie. Te antrenezi la început pe pârtia de şcoală, care e cea mai uşoară. Eu, chiar dacă mă pregătesc la Vatra Dornei, mă antrenez afară, pentru că la noi în ţară nu este pârtie. La noi în ţară facem mai mult atletism, pe partea de viteză, pentru că îţi trebuie un start bun”. De fapt, în lipsa unei pârtii adevărate toţi sportivii ţării se antrenează la Innsbruck: „Înaintea sezonului, ni se oferă o săptămână – două maxim – de pregătire în care prindem undeva la 12 manşe, care nu sunt suficiente, dar… Gândiţi-vă că pauza este mare – sezonul la noi este de două luni şi jumătate, poate chiar trei. Normal, ar trebui să ai mai multe coborâri la începutul sezonului ca să ai ce arăta, să îţi intri în ritm. În restul timpului, de la o iarnă la alta, mare parte din sportivii de la skeleton fac atletism ori se întreţin cu aceleaşi metode din atletismul de viteză. Cu toţii, suntem „vitezişti”. Doar plecarea din blocstart este asemănătoare cu atletismul: la început, e startul pe care îl alergi, în rest este o alergare în aplecat, în ghemuit, care e destul de anevoioasă”, povesteşte tânărul hunedorean. Practic, atletismul îl ajută pe Dorin să îşi păstreze o condiţie fizică bună ca să practice cel mai vechi sport de alunecare: „De la skeleton a pornit totul. Înainte erau două skeletoane unite pe care se dădeau patru sau cinci oameni aşezaţi pe burtă, după care s-au gândit să se aşeze în fund şi sportul a devenit bob. Numele sportului pe care îl practic vine de la unul din performerii de la începuturi, care a şi construit o formă anume de skeleton care semăna foarte mult cu partea de sus a corpului şi arată ca un schelet. Ai mânerele acelea care arată practic ca şi coastele noastre, care îţi şi apără trunchiul”.

Când un accident îţi aduce noroc

„Pentru skeleton, dar şi pentru bob şi sanie, calificările nu se fac ca la alte sporturi cu ani înainte, în funcţie de locurile ocupate la o cupă mondială sau dacă ai poziţie bună la mondia­le. Calificările încep în chiar anul olimpic şi atunci toată lumea se străduieşte să prindă un loc cât mai bun. În cazul meu, şansele erau mici, mai ales că, la începutul sezonului, am avut un accident cu skeletonul, pe care l-am şi îndoit. Eu nu am păţit nimic – am avut noroc că se petrecea totul la Innsbruck, pe partea de frânare, unde aveam vreo 100 de kilometri la oră. Acolo se aşează nişte bureţi, care toţi erau comasaţi într-un loc deşi, normal, se pun la distan­ţă de doi-trei metri, ca să te oprească treptat. Atunci, eu m-am urcat direct peste ei. Impactul m-a aruncat pe spate, skeletonul a venit cumva peste mine, a prins gheaţa şi… Îmi aduc aminte că mă uitam exact ca la un film cu accidente, ve­deam skeletonul cum se rostogoleşte, se dă peste cap şi loveşte mantinela de beton. S-a auzit un sunet urât, după care m-am ridicat şi am verificat dacă sunt în regulă. Eram, dar când am văzut patina că e strâmbă mi s-a rupt sufletul – mi-am zis – <Gata! S-a terminat! Tot!>”. Dorin ştia că putea să facă rost de altul, dar o mulţime de gânduri negre i-au dat târcoale: „Mă gândeam cu groază că nu aveam ce pune în loc, cum şi când mă obişnuiesc cu altul în aşa timp scurt, când contează fiecare secundă de antrenament, orice sutime la calificări. Am umblat mult încercând să-l repar. Într-un final, am avut noroc cu un mecanic de la austrieci, care a zis: „A! Ţi-l fac eu imediat! Adu-l aici!” Eu mă gândeam cât mă costă… Şi îl aud zicând: „Nu te costă nimic!” Şi eu mă gândeam: „Mamăăă! Îmi vine să sar!” A doua zi, aveam deja skeletonul gata făcut, tot… Când mi-am dat drumul pe pârtie, cu cel reparat, am făcut record! Tot cu el – reparat, reîndreptat – m-am calificat la olimpiadă!”