După 11 ani de muncă în Italia, Aurelia Muntean, o hunedoreancă din Ţinutul Pădurenilor, a renunţat pentru totdeauna la pâinea Siciliei şi-a Romei. I s-a părut mai avantajos să facă acasă plăcinte tradiţionale pădureneşti.
Aurelia şi plăcintele
Şoseaua părăseşte Hunedoara, străbate Teliucul, apoi vechea aşezare a atelierelor din Plosca. Ploscabanya, cum era ea cunoscută odată. Şerpuieşte cu tot cu spărturile ei, lăsând în stânga lacul Cinciş, şi urcă până sus, la Mănăstire, pe lângă staţia de panouri solare, traversează comuna Ghelari, pentru a lăsa loc unui drum de ţară pietruit. Mai întâi – Ruda. Dincolo de culorile pământii, de noroi şi de cerul pe care norii se învălătucesc în jurul soarelui, casele par să respire molcom, a aţipeală, aştepând primăvara. O sperietoare de ciori te întâmpină, căţărată pe un par înalt. Mai departe, drumul curge pe lângă Vârful Ritişoara, pe platoul Cornetului. De aici, valea se deschide largă, lăsând ochiul să cuprindă spinările domoale ale dealurilor şi pârâul Peştişelelor, până spre dreapta, dincolo de Dealul Mare şi departe, în zare, spre dealul Slemului. Până la troiţa de la intrarea în Poieniţa Voinii soarele umple valea de lumină şi căldură. Pe moment, cel puţin, căci e vremea babelor celor urâcioase, iar vremea se poate schimba dintr-o clipă în alta.
Banii nu valorează cât am pierdut!
Aurelia, în timp ce coase la costumele ei
Aurelia Muntean locuieşte la marginea satului. O coastă de deal cu întorsături şi vârtejuri, căţărată ca un vrej către soare, de unde familia Muntean priveşte către vârful Cornetu. 11 ani din viaţă spune că „i-a mâncat” prin Italia: „În 11 ani am ajuns să-i cunosc. Nu pot spune, m-au înţeles, i-am înţeles, dar, totuşi, nu era acelaşi lucru ca acasă. Niciodată! Am avut o perioadă când am încercat să-mi duc şi familia acolo. O vreme, am avut şi soţul şi copiii cu mine. Tot nu a fost acasă, chiar dacă eram împreună. Acasă, ca să vă spun sincer, pentru mine, e Poieniţa Voinii. Pentru că noi avem apartament şi în Hunedoara, dar nu e acelaşi lucru. Acasă e aici, la Poieniţa Voinii, locul unde m-am născut, am crescut, mi-am crescut copiii. Iar banii pe care i-am pus deoparte nu valorează cât am pierdut, plecând printre străini. Am pierdut mai bine de zece ani din creşterea copiilor. Zece ani în care eu nu am fost lângă ei! Lucrul ăsta e foarte dureros, aşa că banii ăia nu au, de fapt, nicio valoare!”
„Ştiu ce e pâinea străinilor!”
În străinătate e greu. Munceşti greu, spune hunedoreanca: „I-am zis şi la băiat când o plecat în Anglia: „Mamă, nu mere, că nu-i uşor. Eu am mâncat pâinea străinilor!” Da’ el mi-a zis: „Da’ ce, tu m-ai întrebat pe mine, când ai plecat în Italia şi m-ai lăsat la 11 ani?” Cu asta m-o tăiat şi n-am mai putut să zâc nimica. Băiatul, Alin, a lucrat, mai întâi, şase luni în Luxemburg, iar apoi a plecat anul trecut în Anglia. Eu n-am vrut să plece, că ştiu ce e pâinea străinilor. Da, ei te apreciază şi zâmbesc, dar cât ai vrea şi cât ai vrea, tot străin eşti pentru ei”. Acum, Aurelia şi soţul ei s-au întors definitiv acasă. El lucrează ca agent de pază: 24 cu 48. Ia acolo cât ia, jumătate-i dă pe navetă şi face maşina praf pe drum. „Da’ ce să facem, n-avem încotro”.
Când se termină copiii şi şcoala
Totul a pornit de la şcoala care n-a mai fost: „Iniţial, cei mici au mers la şcoală aici. Din clasa întâi până într-a treia. Apoi, copiii s-au împuţinat şi am fost obligaţi să mergem la Hunedoara cu copiii. Un an făcuseră naveta la Ghelari cu o carlingă, dar era greu, pentru că şcoala era departe. În cele din urmă, am plecat cu copiii la şcoală, la oraş. Am luat un apartament în Hunedoara. Băiatul, Alin, era în clasa întâi, iar fata, Alina, era în clasa a patra. Stăteam în oraş, iar eu, pe vremea aia, lucram la o fabrică de textile şi încălţăminte, în industria uşoară. Când Alina a ajuns în clasa a opta, din cauza greutăţilor, m-am gândit să încerc să plec. Aveam o prietenă care plecase cu o lună înainte şi m-a chemat. Am plecat şi i-am zis soţului: „Rămâi cu copiii, că eu plec pentru trei luni, să vedem cum o fi şi să mai dăm înainte. Şi, de la trei luni, am ajuns la aproape 11 ani!”
Din Sicilia, la Roma
„La început mi-a fost foarte greu. M-am dus în Sicilia, despre care nu ştiam mai nimic. De fapt, ştiam doar unde este pe hartă. M-am dus acolo şi am lucrat zi de zi, pe bani foarte puţini. Câştigam 450-500 de euro pe lună, trimiteam acasă şi rămâneam cu foarte puţin. Trimiteam la copii, să aibă ei. Dar munceam mult! Foarte mult! Am lucrat acolo un an şi patru luni”. Întâmplarea a făcut ca o pereche italiană aflată în restaurant să-şi „piardă” copiii care au intrat, alergând, la noi în bucătărie. Când mama a intrat după ei să-i recupereze, s-a uitat la noi şi a spus că ar avea nevoie de o bonă pentru copii. Au ieşit, apoi, din restaurant, eu m-am dus după ei şi le-am spus că sunt interesată de ofertă. În anul ăla m-am întors acasă de Paşte, iar când am revenit în Italia nu am mai mers în Sicilia, ci la Roma. Nici acolo nu a fost prea uşor. După un an şi ceva slăbisem foarte mult. Copiii, doi gemeni foarte răsfăţaţi, erau tare greu de ţinut în frâu. Chiar am zis că mai bine creşteam zece copii de-ai noştri, decât doi de-ai lor. Tot le spuneam acasă: „Nu mai pot! Eu vin înapoi.”
Italiana fără profesor
Aurelia Muntean a învăţat limba din peninsulă alături de copiii familiei pentru care lucra, ajutându-i la teme: „Cu ei am învăţat, că în Sicilia, doar ce mai auzeam vreun cuvânt, îl scriam pe un bileţel, îl puneam la ciorap şi noaptea învăţam. Ziua nu era timp. Sigur, mai stâlceam câte o vorbă, dar cu copiii ăştia de clasa a doua am învăţat italiana foarte bine, până la urmă. Ei nu prea ascultau: au rămas repetenţi de două ori şi eu puteam să ajung la universitate! Familia era foarte înstărită, dar copiii nu vroiau deloc să înveţe”. Nu i-a fost deloc uşor pădurencei, mai ales că pentru italienii din Roma nu lucra doar ca bonă. „Eu, neştiind prea bine cum stau lucrurile, am crezut că e datoria mea să fac în casă de toate: şi curăţenie, şi mâncare şi să mă ocup şi de copii. Slăbisem enorm în perioada aia, când, după vreun an, patronii m-au întrebat dacă nu aş fi de acord să lucrez la un depozit de-al lor”, povesteşte hunedoreanca.
De la babysitting, la marketing
Habar nu avea să lucreze pe calculator, dar italienii i-au zis că asta nu e o problemă. Şi i-au luat o profesoară care s-o înveţe cum să folosească un computer. „Doamna asta trebuia să vină două săptămâni, dar după trei ore eu deja ştiam ce am de făcut.” În cele din urmă, Aurelia s-a gândit că la depozit i-ar fi mai bine. Aşa că a acceptat noua ofertă şi a început să se ocupe de recepţia mărfii, la fabrica de vinuri pe care o deţineau italienii. După alte câteva luni, văzând că se descurcă şi aici, patronii i-au propus hunedorencei o nouă avansare: de data asta avea să fie agent de vânzări. Urma să caute colaboratori pentru desfacerea vinului, în Italia şi în România. A adus în firmă contracte şi a organizat degustări de vin şi la Deva, şi la Bucureşti, şi la Timişoara. Între timp, nu mai era singură. Îşi adusese şi familia în Italia. Însă criza începea să fie resimţită şi aici. În plus, patronii italieni aveau probleme grave, care au şi dus la falimentul firmei. Familia Muntean, părinţi şi copii, au încercat în Italia toate variantele: au lucrat în turism şi alimentaţie, până când, sătui de străinătate, au hotărât să se întoarcă acasă.
Aurelia, cea cu hăţurile şi cu acul
Acela a fost momentul când Aurelia a hotărât că e vremea să facă ceva. Era acum, din nou, la gospodăria ei, la pământ şi la pădurea pe care o străbătea încă de tinerică. Niciodată nu i-a fost frică să ia caii şi să meargă în pădure după lemne. I-a plăcut să facă de toate şi să ştie a se descurca singură. Tocmai de aceea n-a lăsat din mână nici aţa şi acul. Aşa au apărut costumele ei, adevărate splendori pe pânză, pe care le brodează cu migală şi pentru care „pierde” câte trei luni pe an. „Cam atât durează să coşi un costum. Uite, ăsta e pentru fiu-meu şi n-a fost îmbrăcat niciodată. Ăsta e pentru noră. Şi aici, ăsta mic, că fata mea aşteaptă o fetiţă, e pentru nepoţică”, spune hunedoreanca, în timp ce întinde, cu mândrie, munca mâinilor ei în „casa de deasupra”, camerele de la etaj. Pentru că nu putea, însă, să se mulţumească doar cu gospodăria şi brodatul, s-a gândit să-şi pună în valoare experienţa şi cunoştinţele prinse din zbor în Italia. Aşa a deschis „un PFA” şi a început să gătească faimoasele plăcinte pădureneşti. Şi-a cumpărat o rulotă pe care o tractează cu Loganul familiei şi, ajutată de soţul ei, are de gând să îşi dovedească sieşi, mai întâi, că dacă ai voinţă şi eşti muncitor, trebuie să poţi reuşi chiar şi acasă.
Stăpân acasă, nu slugă la străini
„Acuma vreau să fac cunoscută plăcinta noastră, pădurenească. Peste tot se fac plăcinte, da’ la noi îi altceva. Secretul preparării, după mine, îi umplutura. Noi folosim o brânză dulce de vacă, în amestec cu foarte puţină de oaie, smântână, ouă şi un pic de sare. Brânza, zămătişa cum îi spunem noi, se face într-un fel aparte. Nu se face ca zămătişa care-o găsim pe piaţă. Noi punem laptele gras, proaspăt muls, să fiarbă şi, când dă în clocot punem un pic de oţet de mere ca să se strice. Şi el se face ca o urdă. Adăugăm smântână, tot de vacă, ouă şi… cam asta e. Mărarul se pune opţional, deasupra. Am lucrat zece ani în Italia, dar acum m-am întors, cu gândul să fac ceva acasă. Să fac cunoscută zona noastră. Puteam să deschid un centru de promovare a culturii populare, a portului pădurenesc sau să fac cunoscută plăcinta pădurenească. Pe moment, m-am apucat să fac plăcinte, dar nu am reunţat nici la ideea de a deschide un centru cultural”. Cum să fi putut Aurelia cea iute ca un prâsnel să uite de tradiţia pădurenilor, din moment ce familia ei se înrudeşte cu familia regretatului Drăgan Muntean? „Ştiţi, când fac plăcintele, clientul vine şi vede cum întind eu foaia, cum pun scrobul, adică umplutura… E ceva aparte. Plus că nu sunt tratate, ca să stea luni sau ani pe rafturi, ci sunt produse proaspete. La noi nu există casă unde să nu se facă plăcinte. Toată lumea ştie. Sigur, fiecare le face în felul lui, dar după aceeaşi reţetă veche, pe care eu o ştiu de la mama şi mama de la bunica. Acum, că am ceva timp de când am revenit acasă, pot să vă spun că niciodată nu am regretat că m-am întors. Chiar săptămâna trecută am primit invitaţie, să merg din nou. Însă nici vorbă să mai merg. Vreau să demonstrez că, dacă vrei să munceşti şi nu renunţi uşor, până la urmă poţi să reuşeşti şi la noi. Mai bine stăpân în casa ta, decât slugă la străin.”
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.