Mitologia românească oferă semnificaţii profunde primelor zile de primăvară. Conform tradiţiei, personajul care patronează această perioadă, până în 9 martie, este „baba Dochia”, de numele căreia au fost legate de-a lungul timpului legende fascinante.
Unul dintre marile personaje din mitologia românească este Baba Dochia, reprezentare mitică la vârsta senectuţii care a preluat numele şi data de celebrare ale Cuvioasei Muceniţe Eudochia samariteanca, identificată în Panteonul românesc cu Gaea, personificarea pământului.
Potrivit etnologului Ion Ghinoiu, Dochia a fost un personaj real, care s-a născut în cetatea Iliopole din Liban în vremea împăratului Traian. Acolo şi-a petrecut tinereţea în desfrâu şi a strâns o frumoasă avere. Spre bătrâneţe, se pocăieşte, este botezată de episcopul Theodot, îşi împarte averea la săraci şi se retrage la o mănăstire unde ar fi făcut numeroase minuni. Pentru aceste merite, Biserica o sanctifică şi o suprapune în calendar peste o mare zeiţă agrară, celebrată în acele vremuri la începutul lunii martie. „Date despre uzurparea zeiţei precreştine sunt oferite de chiar legendele Dochiei care ne introduc în lumea specifică satului vechi românesc. Nelipsitele tensiuni dintre soacră, Baba Dochia, şi noră, în unele legende aceasta este soţia lui Dragobete şi sora lui Lăzărel, sunt valorizate ingenios pentru a reda opoziţia dintre Anul Vechi care moare şi Anul Nou care se naşte, dintre iarnă şi vară, dintre frig şi căldură”, scrie profesorul Ion Ghinoiu, în Dicţionarul de mitologie românească (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2003)
Dochia şi cele nouă cojoace
O legendă veche spune că în aceste zile Baba Dochia, responsabilă cu aducerea iernii, începe să îşi dea jos din cele 9 cojoace, câte unul în fiecare zi. Astfel, în fiecare zi afară este puţin mai cald, în timp ce iarna permite primăverii să aducă natura la viaţă. Babele reprezintă o tradiţie românească, ţinută de toţi românii, de pe 1 şi până pe 9 martie.
„Baba Dochia reprezintă personificarea timpului îmbătrânit, bătrâna vrea să-şi urce oile la păşunea montană în plină iarnă, la sfârşitul lunii februarie şi începutul lunii martie. Ca să se convingă că a venit vara, îşi trimite nora în pădure să-i aducă fragi copţi. Aceasta, ajutată de Dumnezeu travestit în moş, găseşte fragi copţi şi îi duce soacrei într-o ulcică. Convinsă că a venit vara, Dochia începe pregătirea turmei de oi sau de capre pentru a urca la munte. Nu ia în seamă sfaturile celorlalţi ciobani şi nu se sperie de o posibilă răzbunare a zeului Marte căruia îi atribuie cuvinte jignitoare (Pe Mărţişor îl trec prin curişor!). Îşi pune totuşi nouă cojoace în spate, în variantele moldoveneşti şi bucovinene douăsprezece, şi porneşte urcuşul, însoţită uneori de fiul său, Dragobete. Dar, cum începe urcuşul muntelui, porneşte o ploaie mocănească ce nu a stat nouă zile şi nouă nopţi. Îngreunându-i-se cojoacele în spate, le dezbracă, câte unul pe zi, până rămâne în ie sau cămaşă, scrie profesorul Ion Ghinoiu, în Dicţionarul de mitologie română.
„În alte legende Dochia îşi dezbracă cojoacele din cauza unei călduri toride. După unele legende, în drum spre păşune ea ar fi tors din furca ţinută în brâu firul Mărţişorului. În ziua a noua sau a douăsprezecea, reducţie simbolică a lungimii anului de 12 luni, Dochia moare împreună cu turma din cauza unui ger năprasnic. Chipurile lor, transformate în stană de piatră, numite, local, Oameni de piatră, substanţa primordială a vieţii pe Terra, sunt identificate de localnici în mai multe masive carpatice: Ceahlău, Vama Buzăului, Caraiman, Izvorul Râului Doamnei, Retezat şi Semenic. Conform unor legende, Marte, supărat că i s-a nesocotit puterea, împrumută câteva zile friguroase de la fratele său mai mic, Februarie, o răpune pe Dochia şi o îngheaţă de vie”, afirmă autorul volumului „Dicţionarul de mitologie română” (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2003).
De ce îşi aleg românii babele
Moartea Babei Dochia coincide cu naşterea Drăgaicei sau pruncului Dochia, pe 9 martie, în ziua echinocţiului de primăvară (stil vechi). „Peste trei luni, la solstiţiul de vară, la Sânziene sau Drăgaică (24 iunie), aceasta devine zeiţă fecioară, peste alte trei, la echinocţiul de toamnă, la Sântămăria Mare, Sântămăria Mică sau Maica Precista, devine zeiţă mumă, şi, în sfârşit, spre solstiţiul de iarnă şi echinocţiul de primăvară, la Baba Dochia, este zeiţă la vârsta senectuţii, când trebuie să moară şi să renască împreună cu timpul”, afirma Ion Ghinoiu.
La începutul lunii martie, conform tradiţiei, fiecare român îşi alege o babă, sau mai bine zis o zi. Aşa cum va fi baba pe care omul şi-o alege, aşa va fi şi firea omului în anul ce vine. Unii bătrâni spun că aşa cum este vremea în acea zi aşa îi va merge omului în anul acela. Dacă vremea este frumoasă, iar soarele este prezent pe cer, acel om va fi voios şi bun la suflet întreg anul, iar toate îi vor merge bine. Dacă în acea zi cerul este întunecat, omul acela nu va fi bun la suflet, ci mai degrabă supărăcios.
Dochia, pe columna lui Traian
Unele legende româneşti spun că Dochia ar fi fost sora regelui Decebal şi cea de care s-ar fi îndrăgostit însuşi împăratul Traian. Se spune că împăratul roman s-ar fi îndrăgostit de ea, iar tânăra, în primejdie de a fi răpită, s-a rugat zeului Zamolxis să fie prefăcută într-o stană de piatră, pentru a putea rămâne pentru totdeauna în Dacia. Legenda împăratului Traian, îndrăgostit de fiica regelui dac Decebal, a devenit foarte populară începând din secolul al XIX-lea, deşi exista o variantă mai veche, din vremea lui Dimitrie Cantemir. Etnologul Romulus Vulcănescu a susţinut că există două teme principale legate de mitul Dochiei. Prima legendă susţine că Dochia, fiica regelui Decebal, a înaintat în fruntea unei oştiri spre Sarmizegetusa, în ajutorul tatălui ei asediat în cetate. A ajuns prea târziu ca să despresoare cetatea, a fost şi ea înfrântă de armata lui Traian şi a fugit cu resturile oastei în munţi, spre răsărit, scria Romulus Vulcănescu. Împăratul Traian, care a văzut-o luptând şi i-au plăcut curajul şi frumuseţea ei, a urmărit-o cu o parte din oaste şi când a fost aproape să o prindă, oastea dacă s-a rupt în două, o parte a ţinut piept romanilor şi alta s-a retras în munţi cu prinţesa Dochia. “Înfrângând ostaşii principesei, împăratul a înaintat în munţi în căutarea Dochiei, care, văzându-se şi ea prinsă, ordonă ostaşilor ce o însoţeau să o lase singură şi să urce culmile, derutându-i pe urmăritori. Dochia rămase singură şi s-a ascuns după o stâncă, a căzut deznădăjduită în genunchi şi a rugat pe Zamolxis, zeul zeilor, să o apere, să nu o lase să fie pângărită de împărat. Şi atunci Dochia a fost prefăcută într-o bătrână ciobăniţă, cu câteva oi lângă ea. Oastea romană, în frunte cu Traian, s-a oprit în faţa bătrânei şi a întrebat-o dacă a văzut încotro a fugit prinţesa dacă. Baba Dochia a arătat spre miazăzi, iar împăratul a purces într-acolo. Şi a rămas Baba Dochia stăpână pe acel ţinut şi de atunci poate încă mai trăieşte în munţi”, relata Romulus Vulcănescu, în volumul “Mitologie Română” (Editura Academiei RSR – 1957). Scena care ar fi inspirat legenda Dochiei a fost sculptată pe Columna lui Traian.
Baba Dochia, preschimbată în stâncă
A doua legendă explică forma unei stânci din Munţii Ceahlău, despre care se spune că ar fi fost, de fapt, închipuirea Babei Dochia, pietrificată după ce l-ar fi sfidat pe Gebeleizis, zeul intemperiilor, împreună cu cele 20 de oi pe care ea le avea în grijă. Statuia Dochiei ar fi servit ca idol pentru ritualurile păgâne, susţin istoricii. În “Dochia şi Traian”, de Gheorghe Asachi, Dochia este eroina unei legende româneşti. Pastoriţa, fiică a lui Decebal, este urmărită de Traian şi, împreună cu oile sale, s-a prefăcut în stâncă. Stânca pietroasă ca o icoană nu încetează însă a iubi, ceea ce face ca din al ei plâns “să se nască ploaie, Tunet din al ei suspin”. Având ursita ei care o priveghează, adeseori, “Dochia Preste nouri luminează / Ca o stea pentru păstori”. Se realizează un frumos portret fizic şi moral, din care se desprind trăsăturile dragostei de pământul natal, afirma Romulus Vulcănescu.
Legenda împăratului Traian îndrăgostit de prinţesa dacă îşi poate avea originile în scena cu numărul 30 de pe Columna lui Traian şi în relatările istoricului latin Dio Cassius, cel care a oferit cele mai multe informaţii despre războaiele daco-romane. În imaginea de pe columnă este înfăţişat împăratul Traian şi doi dintre camarazii săi, asistând la urcarea unei tinere prizoniere pe o corabie de pe Dunăre. Tânăra cu înfăţişarea unei prinţese ţine un prunc la sân şi priveşte spre un grup de femei dace, rămase în urmă, în timp ce împăratul roman pare să îi acorde o atenţie deosebită. Episodul este bogat în semnificaţii, susţin cercetătorii, cei mai mulţi considerând că scena înfăţişează capturarea surorii lui Decebal de către romani.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.