Ruben Bucoiu, poetul ochiului în plus

A pornit în carieră de la specializarea sculer-matriţer, pentru a-şi găsi mai târziu vocaţia. În urmă cu zece ani, a venit la Hunedoara de la Braşov, via Oradea. Acum, Hunedoara a devenit în aşa măsură a lui  încât îi spune “acasă”. E locul unde scrie poezie existen­ţialistă, iar vineri, în 11 martie, îşi va lansa cel de-al doilea volum: “Ochiul în plus”.  Cartea a apărut cu sprijinul Sindicatului Învăţământ Preuniversitar Judeţul Hunedoara, după ce Ruben Bucoiu a câştigat concursul de manuscri­se “Magister 2015”. 

- “Nu mă realizez pe deplin niciodată, pentru că am o părere din ce în ce mai bună despre viaţă”, notai în noul tău volum, citându-l pe Nichita Stănescu. Ce ar putea să însemne asta?
– Încerc să mă debarasez de stilul vechi de a scrie, deşi nu e uşor. Trebuie să intri în ateliere, să te laşi criticat. Sigur, e un proces necesar, dacă vrei să progresezi. Acum, e adevărat că, în materie de poezie, gusturile sunt diferite, în funcţie de ce a citit lectorul până la momentul respectiv. Poezia are foarte multe definiţii, una singură nu se potriveşte tuturor.

- Unul dintre poemele emblemă pentru noul volum spune: “Îmi creşte mereu câte un ochi/ te miri unde/ în capătul pixului/ de mi se pare că-n loc de pastă folosesc privirea/ ca să străbat coastele cuvintelor până-n inimă. Apoi admir tot pulsul/ priveliştea/ fără să mai respir/ cocoţat într-un vârf de ac/ ca pe-un Everest personal.” Ce este, până la urmă, poezia?
– Un mod în care cuvintele şi frumuseţea lor rezonează cu mine şi cu felul meu de a vedea lumea. Măsurătorile cu care e evaluată poezia se schimbă: de la o epocă la alta, de la un curent literar la altul. Şi atunci, ce a însemnat poezie acum un secol, să zicem, nu mai înseamnă poezie astăzi. Eu, pe de altă parte, dacă mă apuc să citesc poezie şi să scriu în stilul lui Eminescu, lumea va începe să râdă: “Ce faci, domnule? Trăieşti în secolul 19?!”. Poezia presupune, însă, nu a învăţa să scrii, ci a învăţa să nu scrii ca alţii. Ăsta e lucrul cel mai greu de făcut. Pentru că poţi citi, să zicem, mult Eminescu şi să te apuci să scrii, desigur, nu la valoarea şi la adâncimea lui, ci în stilul respectiv. Dar dacă dau totul la o parte şi încerc să scriu ca şi cum nimeni n-ar citi încercările mele poetice – rămâne de văzut dacă vor fi considerate poezie sau nu – cred că scrisul acela e mult mai de va­loare.

De la sculer-matriţer, în lite­ratură

- Cum ţi-ai ales profesia de dascăl? De unde dorinţa de a deveni profesor?
– Am avut mai multe “site”, ca să le zic aşa. Eu sunt din Prejmer şi am făcut liceul industrial la Braşov. Specializarea era “sculer-matriţer”, deci chiar niciun fel de legătură cu înclinaţiile mele, dar am ales ca un adolescent inconştient. Mama şi tata nu au prea ştiut să mă îndrume, dar, la finalul liceului, am constatat că nu am nimic de-a face cu industria, cu fierul, ciocanul şi freza. La specializarea asta de sculer-matriţer, de altfel, nici nu ajunsesem în baza alegerii mele: ne distribuiseră astfel. Apoi, am lucrat la o benzinărie vreme de patru ani. Am avut foarte mult de-a face cu oamenii şi mi-am învins frica, pentru că acolo erau tot felul de persoane. Apoi am aflat de un club de engleză, la care am mers cu mai mulţi prieteni. Mi-a plăcut mult şi atunci mi-a venit ideea de a deveni prof’ de engleză. Şi, pentru că mă plictisisem de vândut benzină, m-am dus la Facultatea de Litere, specializările engleză şi teologie baptistă.

- De ce nu ai ales să devii profesor de română, având în vedere interesul tău pentru literatură?
– Engleza este mult mai provocatoare. Am zis că, din start, şi motivaţia elevilor mei va fi alta. În plus, pot găsi pe loc zece motive pentru care e bine să înveţi engleza: se călătoreşte mult mai mult şi ai nevoie de engleză ca să comunici, oferta locurilor de muncă, în oraşele mari, cere şi engleză, poţi să vezi un film fără subtitrare, poţi citi un ziar sau o carte, te poţi angaja peste graniţe şi multe altele.

- Cum ai ajuns, în cele din urmă, la Hunedoara?
– M-am măritat aici (râde). E drept că, de câteva ori, m-a bătut gândul să ne mutăm la Braşov, însă acum lucrurile s-au legat la Hunedoara. Eu niciodată nu m-am simţit aici izolat sau însingurat. De altfel, una dintre frumuseţile scri­sului este tocmai libertatea: libertatea de a te duce cu gândul unde vrei tu. Dacă nu poţi să vizitezi Parisul, poţi să citeşti o carte despre Paris şi e, aproape, ca şi cum l-ai vizita. Acum, şi faptul că stau în Hunedoara este o alegere. Pe care mi-am asumat-o.

Dacă nu ai vocaţie, apucă-te de altceva!

- Eşti profesor la Şcoala Gimnazială Numărul 1. Una dintre şcolile incluse în noua unitate de învăţământ, după comasarea lor, este fosta Şcoală Generală Numărul 12, o şcoală cu foarte mulţi copii din familii sărace sau cu tot felul de probleme. Cum e viaţa ta ca dascăl acolo?
– Eu sunt acolo din 2007, după ce doi ani am predat la Şcoala Gene­rală Numărul 8. M-am titularizat la Şcoala 12, după ce am ales-o geo­grafic, fără a şti ce e acolo. Am optat pentru ea deoarece e foarte aproape de casă. Pe de altă parte, în cariera asta de dascăl trebuie să ai vocaţie: la fel ca popii sau doctorii. Dacă nu ai vocaţie şi nu-ţi place ce faci, lasă-te şi apucă-te de altceva! Pentru că, altfel, te faci şi pe tine nefericit, şi pe copiii cu care lucrezi. Oamenii simt şi copiii chiar mai mult decât noi. Ei simt dacă îţi place de ei. Dacă nu îţi place, se închid şi nu mai poţi lucra. E drept că Şcoala 12 a fost o provocare mare. După ce ajungi să-i cunoşti, constaţi că părinţii sunt divorţaţi, mama e plecată în Spania, bunica e bolnavă, nu face nimeni temele cu el, cartierul e aşa cum este… După ce am înţeles cum stau lucrurile astea, nu am mai fugit de ei. Am încercat să fiu şi prietenos, şi aspru, să ţin cumva lucrurile în echilibru. Chiar îmi spunea o colegă, la început, că e curioasă dacă voi reuşi să mă descurc. Iată că sunt dascăl la Şcoala 12 de aproape zece ani şi am avut ocazia să plec, dar nu am vrut. Din păcate, pe lângă problemele copiilor de acasă, se adaugă şi fluctuaţia foarte mare a personalului. Anul ăsta copilul se obişnuieşte cu un profesor, anul viitor dascălul pleacă şi vine altul… Copiilor le lipseşte continuitatea şi sunt bulversaţi. Foarte puţini dintre elevii Şcolii 12 reuşesc să depăşească toate crizele astea şi să ajungă la facultate, de exemplu.

- Copilăria ta cum a fost?
– O copilărie frumoasă, cu foarte mulţi copii, lucru care mi-a plăcut mult. Noi eram cinci fraţi: patru fete şi eu. Ne jucam foarte mult pe stradă tot felul de jocuri: „Raţele şi vânătorii”, „Telefonul fără fir”, „De-a v-aţi ascunselea”… Era un neamţ, Roland, foarte ordonat, care şi pe noi, la joacă, ne organiza mereu în echipe. Cu o cutie ne jucam toată ziua, până seara târziu… Nu devin nostalgic, pentru că ştiu că nu se mai întoarce copilăria, dar… a fost foarte frumos!

Să ieşi din cursa fricii!

- Titlul noului tău volum este „Ochiul în plus”. Ce este ochiul acesta?
– Felul meu de a vedea, adăugat felului cititorului de a vedea. O perspec­tivă. Până la urmă, poezia mea nu e poezia mea, ci amestecul dintre ceea ce am reuşit eu să scriu şi ceea ce a reuşit cititorul să înţeleagă. Când cineva citeşte o carte, nu rămâne cu ceea ce a scris autorul, rămâne cu ceea ce a înţeles.

- Cum se scrie poezia, în cazul lui Ruben Bucoiu?
– Am pornit de la două opţionale de “Creative writing” de poezie şi proză. M-am înscris la amândouă, dar am constatat că îmi place mai mult latura poetică. Cursul ăla m-a făcut curios. Apoi mi-am făcut un blog. Scriam cu pixul pe caiet, dar când să pun pe blog, constatam că mai e nevoie de şlefuiri, că e mult balast. Aşa am constatat că e bine să scriu astăzi şi să las un pic de timp de decantare. Acum, ăsta e unul dintre procedeele prin care îmi şlefuiesc singur textele: le scriu exact cum simt, iar apoi, când le transcriu, le dau altă formă. Eu nu cred în momentul inspiraţiei sau în muză. Cred că poţi scrie oricând, pentru că întotdeauna ai ceva de zis, de simţit, de gândit. Eu scriu mai întâi de mână, pe un caiet. Mi-ar plăcea să scriu la o cafenea, în mijlocul străzii. Pot citi şi scrie în autobuz, în tren… Aglomeraţia nu mă deranjează.

- Care este primul neajuns care te supără?
– Mi-ar plăcea ca noi, românii, să fim oameni cum trebuie. Să poţi trăi frumos în cultura ta, în limba ta, fără mizerie. Aşa cum am văzut că se poate la alţii. Nu înţeleg cum poţi să arunci, de exmplu, gunoaie în scara blocului. E blocul nostru. E scara noastră. Dar, până la urmă, e scara nimănui…

- Există vreun regret pe care îl ai?
– Da. Au fost mai multe momente în care am simţit că m-a prins cursa asta a fricii şi mi-a fost teamă că nu o să reuşesc. Mi-a fost teamă de reacţiile oamenilor, de a greşi, de a fi criticat. În timp, am observat că regret cel mai mult momentele când nu am avut curaj să fac ceea ce e important pentru mine sau ce simt eu că ar fi bine să fac. A trăi pentru a te simţi împlinit, în perspectiva asta lungă, înseamnă să trăieşti gândindu-te ce e cu adevărat valoros pentru tine. Cred că e important să-ţi urmezi pasiunile. Dacă-ţi place olăritul, fă olărit! Pentru că, altfel, eşti nefericit. Şi cred că îngrădirile astea sociale ale oamenilor sunt importante doar până la un punct. De aici încolo trebuie să spui „Nu”. Nu mai fac cum vrei tu, trebuie să fac cum vreau eu. Trebuie să fac ceea ce e important pentru mine. Însă, ca să afli ce e esenţial, ai nevoie de timp.