La un sfert de veac în presă

Când am intrat în presă, cel mai tânăr coleg al meu avea cu 12 ani mai mult decât mine. La începutul anilor ’90, România era un fel de „sfat al bătrânilor”, în care sexagenarii directorau, pe verticală şi orizontală, moştenirea lăsată de septuagenarul Ceauşescu, leat cu ei.

La publicaţia la care m-am angajat, 14 oameni aveau de scris patru pagini de ziar în fiecare zi. Fără grabă, fără dead-line-uri stresante, mai degrabă, aşa, gospodăreşte, ca să nu zic bătrâneşte. Cu toate acestea, treaba mergea de rupea pământul. În judeţ, concurenţa era ca şi inexisten­tă, iar setea de presă liberă a oamenilor era aşa de mare încât nu existau retururi, tirajele se scriau cu cinci cifre, iar banii curgeau de la îndestulător în sus.
Ca începător în presă, câştigam în acea vreme cu 50 la sută mai mult decât luam pe postul de inginer de pe care plecasem. Noţiunea de restructurare era total străină publicaţiilor locale în acea perioadă. Jurnalistul lucra, cu carte de muncă, fără grija zilei de mâine. Eram liber să scriu despre orice. Lumea politică la acea vreme era doar o sumă de indivizi rupţi în fund, preocupaţi obsesiv să-şi facă ţoale noi cu orice preţ. Orice scriitor la ziar putea porcăi până la sângerare pe oricine după gust. Începuse perioada în care ziarele deveniseră un spaţiu public al răfuielilor absurde între primari, consilieri, miniştri, partide istorice, mineriade, toate condimentate suplimentar cu excitaţia sterilă adusă de publicarea primelor fotografii cu femei nud.
Jurnalistul era complet protejat de vidul legislativ în materie de calomnie prin presă. Conjunctura a permis dezvoltarea unuia din primele vicii post-decembriste în rândurile unor colegi de breaslă, care au transformat oportunitatea în şantaj. Pare astăzi incredibil, poate puţin caraghios, dar în acea perioadă tot ce se publica în ziar era sfânt pentru cititori. Pentru simplul fapt că „scrie în ziar” altfel, publicul era dispus să pună la îndoială chiar şi alternanţa noapte – zi. Un exemplu în acest sens, îmi amintesc, a fost celebra ţeapă reprezentată de „Caritas”. Jocul piramidal nu a devenit produs de masă înainte ca listele cu „câştigătorii” să fie publicate într-un ziar. Din acel moment, oamenii au crezut, iar rezultatul final se cunoaşte. Momentul a marcat prima trezire la realitate a consumatorului de presă român, care a devenit de atunci din ce în ce mai sceptic în metabolizarea informaţiei.
Nu exista Internet, nu existau calculatoare. Mă întreb astăzi, dacă NET-ul ar dispărea 24 de ore, câte ziare ar mai apărea mâine? Câţiva ani am făcut bătături la buricele degetelor tastând vârtos pe clapele rezistente la presiune ale unei maşini de scris antediluviene. Ziarul, pe vremea aia, avea corectori, avea „cap limpede” şi „cameră obscură”, în care fotograful îşi developa filmele. Funcţiuni şi obiceiuri astăzi necunoscute „editorial room”-urilor noilor publicaţii.
Privind în urmă, mă şochează volumul schimbărilor din media raportat la unitatea de timp. În doar 25 de ani, jurna­lismul şi jurnalistul de provincie au suferit mutaţii spectaculoase. În funcţie de trustul în care lucrează, el poate fi, cumulat, corector, web-editor şi fotograf, munca în redacţie devenind deja de prea multe ori un fel de lucru “la bandă”. Speciile jurna­listice s-au diversificat şi mai mult odată cu evoluţia lumii politice. Daca PSD-ul lui Năsta­se „închiria” pe tarife de lux presa, în epoca Băsescu aceasta a fost cumpărată de-a dreptul. Practic, câinele de pază a democraţiei a ajuns să latre la comandă din cuşca plasată în curtea mogulilor. Aşa au apărut tonomatele de presă, dar şi respectabilul justiţiar, jurnalistul onest, rămas, însă, singuratic şi flămând.
S-a schimbat mult şi politica editorială. Pixul, aparatul foto, camera jurnalistului trebuie să pătrundă astăzi în pliurile cele mai intime ale existenţei umane pentru audienţă. Nu mai este suficient, ca acum 25 de ani, să scrii că X l-a ucis pe Y. Noua presă cere să spui ce zice nevasta lui X de asta, dacă şi-a bătut vreodată copilul, cum stă cu amantele şi neaparat în reţetă trebuie prinse lacrimile familiei lui Y când îşi îngroapă mortul.
Şi din această cauză presa de astăzi a devenit o presă a „copiilor”. Media de vârstă în redacţii a scăzut la 25-35 de ani. Trebuie să aparţii, prin naştere, noii societăţi ca să fii determinat să cauţi rating sub fustele unei realităţi morbide. Sunt critici virulente aduse acestor tipare publicistice considerate de unii indecente, crude sau imorale. Se uită însă un lucru esenţial: tot ceea ce citim, auzim sau vedem în presă este, atunci când nu vine ca o comandă politică, răspunsul la o cerere a majorităţii publicului. Or, principiul „buget, deci exist” a fost, este şi va fi întotdeauna suveran şi trebuie respectat. Asta dacă nu sunteţi Che Guevara.