Pare un preot coborât din alte vremuri: părintele Octavian Pătraşcu din Valea Jiului este dovada clară că omul sfinţeşte cu adevărat locul unde trudeşte. Este unul dintre preoţii care l-au cunoscut pe Părintele Arsenie Boca şi chiar i-a fost alături pe ultimul drum, către mormântul de la Mănăstirea Prislop. Precum acesta, preotul de 77 de ani este un adevărat călăuzitor pentru credincioşi şi un păstrător al tradiţiilor locurilor atât de frumoase din Munţii Parâng.
Cunoscut lui Arsenie Boca, părintele Octavian Pătraşcu a ridicat în Petroşani un minunat complex etnografic şi bisericesc: lăcaşul de cult e numai lemn, iar, pe clopotniţa înaltă, de parcă ar împunge cerul, clocoteşte tricolorul. Înăuntru, domină tot lemnul, lemn care îmbracă firesc chipurile şi siluetele sfinţilor. Cu părul şi barba albă, cu braţele acum şovăitoare de bătrâneţe, părintele poartă icoana Sfintei Varvara, cu moaştele muceniţei pentru care a bătut ţările din jur vreme de 15 ani. Este mulţumit de împlinirea lui, iar, când pomeneşte de întâlnirea cu Arsenie Boca, întreg chipul parcă-i întinereşte. Cu voce blândă şi-n grai ardelenesc, îşi aduce aminte de vremurile de odinioară când doar trăgea nădejde că va fi preot, ca atunci în vara lui 1957: „Terminasem liceul teoretic şi doream să urmez teologia. Părintele protopop de atuncea, Traian Moşic, m-a anunţat că vine părintele Arsenie la Petroşani şi m-a întrebat dacă nu vreau să merg să-i cer o binecuvântare. Ne-am dus împreună în gară, la Petroşani, părintele s-a dus, l-a îmbrăţişat şi i-a zis de mine. „Da, mă bucur de gândul lui, să-i ajute Dumnezeu, dar dacă vine acum, aicea, nu mai ajunge la Teologie”, a zis părintele Arsenie. Am înţeles imediat. Erau vremuri grele”, povesteşte bărbatul, care a terminat Teologia, a fost hirotonit diacon la Catedrala din Arad şi a devenit apoi secretarul Episcopiei Aradului şi Hunedoarei, cu îndatorirea de a merge săptămânal la Bucureşti: „A trecut perioada anilor ’63-’64, deţinuţii politici au fost eliberaţi şi Patriarhul Iustinian i-a oferit Părintelui Arsenie un post de pictor bisericesc la atelierele Institutului Biblic din Bucureşti. Acolo lucra, dar avea supraveghetori, care îi urmăreau orice pas. Aveam sau nu de lucru, mergeam de fiecare dată la Mănăstirea Schitul Maicilor numai să-l văd pe Părintele. Vorbeam, îi doream sănătate şi spor la lucru”.
“Simţeai durerea lumii”
Vizibil emoţionat, părintele îşi aminteşte de momentele în care a primit vestea trecerii în nefiinţă a celui considerat acum Sfântul Ardealului: “Era dimineaţa zilei de 29 noiembrie, eram la Episcopia Aradului ca Protopop al Văii Jiului şi a Ţării Haţegului. Eram la sfânta slujbă şi telefonul suna insistent. Eu fiind mai în spate, am răspuns – era maica stareţă de la Prislop care m-a rugat să-i spun preasfinţitului Timotei că a decedat Părintele Arsenie Boca şi că, potrivit dorinţei sale testamentare, a fost adus şi depus în biserica Mănăstirii Prislop. Preasfinţitul a zis: “Aoleu, am agenda plină zilele următoare! Ce facem?” M-am oferit să merg eu. Am venit direct de la Arad, la Prislop, pentru înmormântarea părintelui. Acolo era tristeţe, regrete, lacrimi, simţeai durerea lumii în tăcerea aceea din jur”. Părintele Pătraşcu îşi aminteşte că erau o mulţime de feţe bisericeşti acolo, printre care preotul din Drăgăneşti, unde Părintele Arsenie a pictat biserica vreme de 15 ani – “lucra încet şi migălos acolo, ca să stea departe de domiciliul forţat din Bucureşti. Acolo veneau să-l vadă oameni din toată ţara, să-i ceară ajutor şi binecuvântare”, alături de Daniel Stoenescu, fiu al Ţării Haţegului, Episcopul românilor din Serbia: “La înmormântare, am slujit şi eu, am rostit un cuvânt de mângâiere şi l-am dus pe spate cu un grup de preoţi, din biserică, până la locul de înhumare”. Octavian Pătraşcu spune că locul Părintelui Arsenie e acolo unde şi-a dorit şi el să fie. La Prislop: “Eu cred că toţi ne dorim să rămână. Este hunedorean, a revenit acasă, pe meleagurile natale şi la Prislop a avut o activitate deosebită, nu doar la Mănăstirea Sâmbăta. Aici ani de zile a coordonat activitatea duhovnicească, de învăţătură, dar şi gospodărească. Sunt lucrări făcute de preacuvioşia sa: clopotniţa, porţile de lemn, icoanele din iconostas, parcul acela frumos, un adevărat colţ de rai. Nu a mai avut voie şi apoi a trecut în veşnicie că altfel câte făcea…”. Mulţimea de pelerini care copleşesc mănăstirea îl tulbură şi mărturişeşte: “E un semn de la Dumnezeu că poporul acesta simte puterea şi minunile Părintelui Arsenie. Oamenii vin cu sutele pe zi, e un semn al canonizării pe care oamenii i-au atribuit-o deja. Sunt chemaţi de Dumnezeu. Am dori şi am ruga să fim înţeleşi şi să rămână sfintele moaşte aici, unde a dorit părintele să se odihnească.”
Ţara momârlanilor
Asemeni lui Arsenie Boca, părintele Octavian Pătraşcu s-a străduit o viaţă să lase ceva în vatra aşezărilor şi în sufletele oamenilor. La Petroşani, între blocuri, a ridicat o oază în lemn dedicată urmaşilor momârlanilor. Ca să intri, păşeşti pe sub porţi masive de lemn pe care, precum la Prislop, se răsuceşte funia vieţii: „Potrivit unui plan mai vechi ce-l aveam acum vreo 40 de ani, eram pregătit de a face un muzeu al satului pentru Valea Jiului. Nu am reuşit atuncea şi ne-am gândit atunci să facem măcar un mini muzeu. Am mai găsit doar două case vechi, în stilul căutat de mine – modele de demult. Vechimea casei se dovedeşte prin această grindă suplimentară numită meşter grindă”, spune părintele arătând către bârna trainică care susţine lemnele podului şi adaugă „Ea are funcţia de a mări rezistenţa casei la greutatea pe care o suporta podul. Atunci nu aveau unii pivniţi şi urcau în pod toate bunătăţile. De mai bine de 200 de ani nu se mai fac case cu această grindă”, zice părintele cu ochii la lemnul pe care sunt înşirate alte mărturi ale civilizaţiei ţărăneşti – ulcioare, ştergare, fotografii alb-negru în rame vechi. Mai mult, ca să aibă o documentaţie corectă şi completă a construcţiei: „Am cercetat genealogia familiei care a şezut aici şi am mers în urmă timp de cinci generaţii care s-au născut, crescut şi au trăit în această casă. Am reuşit de-am obţinut-o, am desfăcut-o bucată cu bucată şi am adus-o lângă biserică, la mini muzeu”. Într-un colţ, colorează umbrele nişte vesele steaguri pentru piţărăi, care: „Este un colind colectiv al copiilor pe care vrem să-l păstrăm şi de asta am şi făcut aceste steaguri copiilor, ca să le folosescă în Ajun de Crăciun”, te lămureşte părintele, apoi trece cu privirea peste pereţii văruiţi senin, în albastru, unde, în cuie, sunt prinse costume tradiţionale din zonă. Sub fereastră, patul îşi odihneşte lemnele bătrâne: „În loc de relaxa, avem foieţii de porumb. Lângă el, e leagănul copilăriei cu doi fraţi – Mitruţ şi Măriuţa”, zâmbeşte părinte arătând către cele două păpuşi în straie. De leagăn, atârnă un ciucure roşu care fereşte de deochi pruncii străjuiţi şi de o mică cruce de lemn. Puţina lumină a zilei de-abia se strecoară pe fereştile micuţe împodobite cu şipcă, dar ochiul desluşeşte obiectele ţărăneşti strecurate prin colţuri. Sunt chiar şi prapuri vechi făcuţi de mână de ţărăncile altui veac. Vechile icoane sunt îmbodobite cu ştergare albe ca spuma laptelui cusute cu negru sau roşu. Căsuţele nu au curent: „Când e nevoie, luminăm cu lămpi cu petrol”. Miroase a lemn şi a ţară străveche.
Amintiri din copilărie
În cea de-a două încăpere, tronează războiul de ţesut precum în casele din vechiul sat Jieţ de unde părintele a coborât la oraş, cu tot cu amintirile: „Am ales un model mai mic ca să nu ocupăm spaţiul prea mult şi are tot ce-i trebuie unei femei ca să se apuce de ţesut : furcă, vârtej, sucală, caiere…” Alăturea, pe o măsuţă, părintele a înghesuit castroane şi linguri din lemn, în colţ, se înghesuie trocuţe şi ciubere pline cu mănunchiuri uriaşe de busuioc. „Pe jos, observaţi parchetul nostru”, chicoteşte părintele şi bate cu talpa în pământul tare: „L-am făcut aşa cum era în vechime dintr-un pământ galben amestecat cu paie de orz sau ovăs şi cu balegă de cal. Pădeaua asta se întăreşte, la fel şi tencuiala bisericii e precum a casei, e o lucrare specială, cu aceaşi compoziţie – se fac grămezi, ce se aruncă cu forţă între grinzi ca să se îndeşe bine. Pe urmă, se netezeşte cu mâna, de-aia peretele este denivelat, cu atâtea crestături pe el”. În tindă, alte obiecte ţărăneşti aşteptă să le descoperi de sub praful vremii – un jug, meliţă, o veche şa de lemn. În lemnul casei, fibra naturală a lemnului te îndeamnă să-ţi treci palma peste marourile străvechi şi să te minunezi de textura blândă şi culorile calde. Părintele s-a născut în Merişor. Tatăl său, Moise, a ridicat trei şcoli în Merişor, Jieţ şi Slătinioara. Pe când numai avea doi ani, s-a mutat cu părinţii la Jieţ: „E un sătuc mic, la Cheile Jieţului, cu oameni gospodari şi credincioşi. Era atât de frumos – pe un iaz de numai trei mii de metri găseai înainte, acum vreo 70 de ani, şase mori de măcinat porumbul. Şase! Vă daţi seama… La distanţe de numai câteva sute de metri, una de alta. Oamenii cu asta se hrăneau: mălai, mămăligă. Atunci aveau mori multe. Era şi un gater acţionat de apă, plus piuă pentru întărit şi curăţit ţesăturile. Tot ce aveau straie prin casă duceau la piuă, la oioagă să le spele şi după le băteau cu maiurile. Lucru frumos era! Aveam şi biserică veche, de la 1733, pe care am declarat-o monument istoric că voiau să o demoleze şi să facă deasupra Stadionul Jiul. A fost şi asta o luptă …”
„Eu visez cu ochii deschişi”
E atât de frumos încât, dacă treceţi prin Petroşani, ar fi bine să nu rataţi Biserica de lemn „Sfânta Varvara”. Părintele a ridicat aici nu doar un lăcaş de cult pe sufletul neamului, ci a coborât din munte locuinţe străvechi ca să le arate oamenilor în ce case minunate locuiau bunicii lor. „Am vrut ca Biserica Sfânta Varvara să devină un complex bisericesc şi etnografic – mulţumim la Dumnezeu şi autorităţilor care ne-au dat o mână de ajutor – ne-au concesionat terenul respectiv ca să putem facem acest muzeu. De ce? Eu visez cu ochii deschişi că totuşi se va rezolva într-un final fericit şi problema Văii Jiului cu domeniul schiabil şi atunci? Ce le arătăm la vizitatori? La străini, la turişti? De blocuri şi alte clădiri e plină lumea! Au şi ei! Trebuie să le arătăm ceva ce avem numai noi”.
Acoperită cu şindrilă, biserica din lemn a fost ridicată cu foşti mineri care au învăţat să strunească lemnul în satele copilăriei. În căpătâiul lăcaşului, pe o cruce citeşti: „S-a ridicat şi sfinţit această cruce de ziua Sfintei Muceniţe Varvara, patroana şi ocrotitoarea minerilor, pe locul altarului noii biserici, ce se va ridica în memoria minerilor jertfiţi în minele Văii Jiului. Duminică, 4 decembrie 1994”. De-a dreapta bisericii, este aşezată o casă cu târnaţ în faţă, veche, tot de două veacuri, lângă care credincioşii au înălţat şi un cuptor unde se coc prescurile, parastasele şi pâinea de Paşte. Alăturea este stâna, iar biserica are şi câteva oiţe ce au urcat la munte odată cu vremea bună. Uşa scârţâie şi părintele se joacă parcă de-a copilul prelungind chinul ţâţânilor: „Ascultaţi… E o senzaţie aşa de singurătate…”. În stâlpii de lemn ai stânei, părintele a pus bucăţi de lemn în forma Coloanei Infinitului ca să le reamintească sătenilor că: „veşnicia s-a născut la sat”. De deasupra, din pod, mirosul de otavă îţi umple plămânii: „Greu ne-am descurcat cu fânul anul asta – ba cu ploi, ba cu secetă”, oftează preotul, care, împreună cu colegii săi mai tineri şi credincioşii, de când a pus piatra de temelie, în 1994, tot construieşte în jurul lăcaşului de cult şi mai adaugă una-alta la muzeul momârlănesc. Nici nu mai ştie să spună cât amar de lemn a intrat în construcţii.
Constructor de suflete
Părintele Octavian Pătraşcu se trudeşte zi după zi, de zeci de ani încoace să păstreze tradiţiile momârlanilor de pe Valea Jiului şi să aducă lumina în sufletele celor care îşi caută drumul prin greul vieţii. Le-ar citi românilor din cuvintele Părintelui Arsenie Boca şi i-ar îndemna să trăiască cu sufletul plin de îngăduinţă, răbdare, iubire: “Dacă la duşmănie, răspunzi cu duşmănie, în aceasta nu-ţi dovedeşti tăria, ci arăţi că şi tu însuţi te-ai lăsat stăpânit de diavol. Înainte răul era limitat la duşmanul tău, acum s-a întors şi asupra ta. În loc de un singur rău, în drumul tău, sunteţi doi duşmani. Duşmanul tău şi tu – duşmanul duşmanului tău”. Munca părintelui nu s-a limitat doar la a construi biserici şi la a salva vechi locuinţe ţărăneşti. În pântece, biserica „Sfânta Varvara” adăposteşte o adevărată industrie a milosteniei – sunt mai bine de zece încăperi printre care o bucătărie dotată ca la carte şi o sală de mese pe a cărei pereţi e pictată „Cina cea de taină”. Sprijinit de cei din jur, preotul Octavian Pătraşcu a întins o mână celor nevoiaşi. În timp, sute de copii sărmani au primit la biserica sa aici o masă caldă:„ La noi, veneau copiii din familii cu probleme, se spălau şi mâncau după orele de la şcoală. După aia, învăţau şi mergeau la joacă cu cadre didactice voluntare”. Bătrânul duhovnic ar vrea să aibă grijă şi de câţiva orfani, însă legislaţia nu-i mai dă voie să ajute micuţii: „Acum am vrea să facem „Casa socială”, să ţinem acolo orfani, dar…”, părintele ridică din umeri şi zice cu năduf: „N-avem licenţă! Zic: Dom’le, da avem voinţă şi putinţă! Lucrăm! S-a dovedit că am salvat atâţia copii de la abandon şcolar. Avem copii abandonaţi în maternităţi, iar asistenta maternală care îi are în grijă este voluntară de-a noastră. Aici veneau copii, aici îşi făceau temele, plus că i-am învăţat să bată toaca şi au ieşit campioni naţionali şi internaţionali la bătutul de toacă”. Dar legea-i, lege, judecata-i după hârtii şi nu e înduplecată de bunătatea inimii. Părintele adaugă cu sufletul în lacrimi: „Ochi avem, dar nu vedem, urechi avem, dar nu auzim.”
Multumiri !