Copila refugiului basarabean, interzisă în comunism. „Superba”, directoarea ce locuia în debaraua cu material didactic a şcolii

Articolul a fost vizualizat de 2,059 ori

Are 82 de ani, a trecut prin război şi refugii cu naivitate, „blindată”, la propriu, cu un teanc de reviste pentru copii. O minte sclipitoare, în liceu chiulangioaică „de bibliotecă”, apoi o studentă de excepţie, Raisa Boiangiu a fost poreclită cu admiraţie de hunedoreni „superba”. A acceptat, cu mo­destie, să locuiască într-o debara cu material didactic, deşi era directoarea şcolii. Mai târziu a condus, vreme de 15 ani, cea mai bună şcoală din judeţ! Are 15 volume publicate, a fost interzisă în comunism şi şi-a iubit meseria atât de mult încât, ori de câte ori povesteşte despre elevele ei, ochii i se umplu de lacrimi. 

Scut împotriva războiului: reviste pentru copii

Raisa Boiangiu

Raisa Boiangiu

- Cum începe povestea dumneavoastră, doamna profesoară?
– M-am născut în comuna Speia, din Basarabia, în 1934. Tata era contabil şi mama învăţătoare. Mai mare decât el cu opt ani. El mai fusese căsătorit şi avea un băiat din prima căsnicie, dar nici cu mama nu s-a înţeles aşa cum s-ar fi cuvenit. După ce ai mei s-au despărţit, bunica mea, care era preo­teasă, m-a luat în Chişinău şi m-a dat la pian. Stăteam în chirie într-o casă frumoasă, dar bunica strângea bani, ca să-şi cumpere propria casă. Ea era, probabil, grecoaică la origine. Printre rudele ei se număra inclusiv un ministru bulgar, Tanov, pentru că familia de greci se stabilise ini­ţial în Bulgaria. Mai târziu, însă, nu ştiu ce s-a întâmplat, pentru că familia bunicii nu a mai ţinut legătura cu rudele din Bulgaria niciodată. Ea s-a căsătorit cu bunicul, un preot moldovean, şi s-au stabilit în satele bulgăreşti din Basarabia. Pe vremea aia în Basarabia erau tot felul de sate: turceşti, găgăuze, bulgăreşti, evreieşti… Din păcate, mama s-a îmbolnăvit de tifos exantematic, a pierdut un an sau doi de şcoală din cauza asta şi, pentru că nu găsea un băiat pe potriva ei, o bătea gândul să plece în America.

- Ce a însemnat refugiul? Cum aţi ajuns în România?
– Deşi părinţii mei nu s-au înţeles, tata vroia să mă ţină la el, şi pe mine, şi pe fratele meu vitreg. Ţin minte că, dacă venea mama, o punea pe fata din casă să-mi spună că la poartă e dracul, ca să nu ies. Ţin minte că, odată, tata i-a prins mamei mâna la uşă, în încercarea de a nu o lăsa să intre la mine. Eu eram foarte supărată din cauza asta. Avea tata actele lui şi o cerneală roşie, iar eu mergeam şi îi răsturnam cerneala pe hârtii sau ungeam veranda cu mizerie. Când s-a apropiat refugiul, mama, care era suplinitoare în Chişinău, a venit cu o căruţă să mă fure, pe când tata era la serviciu, la Tighina. Bunica îmi făcuse un abonament la o revistă, „Lumea copiilor”, cred că se numea. Când a venit războ­iul, eu aveam vreo patru-cinci ani. Bunica era convinsă că, dacă rămânem în Basarabia, nu avem nicio şansă şi vom fi deportaţi în Siberia. Când a fost primul refugiu, în 1940, singurul lucru pe care l-am luat eu de acolo a fost colecţia mea de reviste pentru copii, pe care mi-am legat-o la brâu. În rest, noi n-am luat mai nimic. Era aşa… o adâncitură în sobă şi ce-am avut mai preţios am pus acolo. În rest, oglindă, obiecte din piele, covoare… toate au rămas… Lumea făcea bocceluţe, care erau încărcate în vagoane separate, iar noi, oamenii, în vagoane de vite. În primul refugiu am fugit şi am trecut mai uşor graniţa spre ţară, dar în al doilea refugiu pe femei le controlau la piele: să nu duci cumva vreo bijuterie sau ceva preţios!

Tatăl, mort şi aruncat din tren

Raisa Boiangiu la lansarea de carte a hunedorencei Andreea    Blandu

Raisa Boiangiu la lansarea de carte a hunedorencei Andreea Blandu

- Unde aţi ajuns, după ce aţi intrat în România?
– În primul refugiu am stat la Râmnicu Vâlcea, vreo doi ani şi ceva. După aceea frontul a mers înapoi, aşa că în ’43 ne-am întors acasă, în Basa­rabia, exact în aceeaşi casă în care stătusem. Lucrurile nu le-am mai găsit. Bunica a adus altele în loc, eu am reluat şcoala şi pianul: am făcut în Chişinău aproape trei clase. Ţin minte că la Bucureşti, unde am făcut grădiniţa, am văzut un bloc complet dărâmat de bombardament. După ce ne-am despăr­ţit de nişte cunoştinţe, am văzut blocul dărâmat şi, printre ruine, păpuşa cu care mă jucasem când am fost în vizită la ei.

- Cum era Chişinăul copilăriei dumneavoastră?
– Străzile erau curate şi drepte! Dintr-o parte în alta vedeai aşa… toată strada. O singură dată m-am întors la Chişinău, în 1991, acum 24 de ani. Un sfert din sat erau rude cu noi, pentru că şi tata a avut mulţi fraţi.

- Cu tatăl dumneavoastră ce s-a întâmplat, după ce mama v-a furat de acasă?
– Eu cu mama am fugit, la primul refugiu, dar tata nu a vrut să plece şi a fost deportat. El era convins că nu e niciun risc: „Eu sunt contabil, nu fac politică… Ce să aibă cu mine?!”, se gândea tata. După două săptămâni, nu ştiu prin ce împrejurare am aflat, deşi noi eram la Râmnicu Vâlcea, că tata a fost luat în Siberia. Nu am mai ştiut niciodată de el. Doar atât am aflat, că a murit de inimă, pe drum şi a fost aruncat din tren. Mulţi au primit răscumpărări, dar noi, în ciuda faptului am făcut un dosar, nu am primit nimic.

Viaţa cu Şura: pâine cu bani din poker

Raisa Boiangiu poză de tinerete

Raisa Boiangiu poză de tinerete

- Cum aţi trăit în timpul celor două refugii?
– În al doilea refugiu, în 1943, ne-au dus în Craiova. Toată lumea era speriată că oltenii sunt nu ştiu cum, răi, în fine… Dar atât de bine s-au purtat cu noi! Excepţional! Începuse şi seceta din ’46 şi veneau oamenii şi din Moldova noastră. Stăteam foarte rău cu mâncarea. Bunica avea doar o jumătate de pensie, după bunicul meu, care fusese preot, mama nu mai era învăţătoare, ci simplă muncitoare şi locuiam într-o singură cameră eu şi încă patru femei: bunica, mama şi două mătuşi. Aşa am trăit toată adolescenţa mea. Ţin minte că mătuşa Alexandra – Şura îi ziceam noi – juca poker cu prietenele ei, toate venite din Basarabia. Una, fostă profesoară universitară, alta, fiică de preot… Şi toate jucau poker pe bani, iar eu mă rugam să nu piardă, că ea avea pensia întreagă şi, dacă pierdea, rămâneam fără parale! Când venea de la poker, citea până pe la două noaptea. Eu dormeam pe un pat de campanie, din fier, luat de la soldaţi, iar mama dormea pe o ladă cu care ne refugiasem. Aveam un difuzor şi eu pe muzica aia dansam. Că mie îmi plăcea să dansez, să cânt şi să joc teatru.

- Aţi încercat şi să urmaţi Facultatea de Teatru…
– Aveam un vecin care era fiu de cizmar, Struţu. Şi mergeam la el să ne mai repare încălţămintea. Cu el mergeam la teatru şi tot el mi-a spus că în toamnă se dă admitere. Am jucat Katerina dintr-o piesă a lui Ostrovski, la teatru făceam figuraţie, eram la cor, făceam recitări, susţineam fragmente din piese de teatru… Din păcate, când m-am dus în Bucureşti ca să dau admitere, am mâncat vreo trei îngheţate şi m-au pus să joc o chiaburoai­că din asta, care mănâncă un praz. Erau în comisie Costache Antoniu şi Irina Răchiţeanu. Lor le-a plăcut. Dar când am îneput să recit un poem lung din Eminescu, din cauza îngheţatei, am început să tuşesc. Comisia intenţiona chiar atunci să mă treacă, dar… îngheţata mi-a pus capac. Apoi am vrut să dau la Filologie, m-am înscris şi la Diplomaţie… De acolo mi-au dat dosarul înapoi, pentru că, în calitate de refugiat, nu puteam să urmez o asemenea specializare. Eu, în loc să mă duc la altă facultate, dacă mi-au dat dosarul înapoi, m-am mulţumit să mă înscriu la Institutul Pedagogic, care accepta inclusiv refugiaţi. Aşa am ajuns la Institutul Pedagogic de doi ani, unde am fost regină! Învăţam foarte bine, l-am avut profesor pe Romul Muntean, iar toţi dascălii mă iubeau. Asta după ce în liceu chiuleam mereu, că făceam literatură sovietică, matematică nu se pridea de mine, materialism istoric nu înghiţeam, eram 50 în clasă şi nimeni nu ne dădea atenţie. Simţeam nevoia să citesc şi în vacanţe citeam pe rupte!

Raisa Boiangiu, copil in vreme de razboi

Raisa Boiangiu, copil in vreme de razboi

- Unde mergeaţi, când fugeaţi de la ore?
– Aaaa! Chiuleam în biblio­tecă sau la un subsol unde aveam un colţişor al meu şi citeam. Nu-mi plăcea şcoala, că noi nu făceam literatură română: totul era pe politic, eu aşa am prins. Un învăţământ nasol total! De asta şi fugeam de la ore şi luam scriitorii pe rând: francezi, englezi… Romane citeam. Din toate literaturile. Când se terminau orele, plecam şi eu de la bibliotecă acasă. În clasa a zecea am şi rămas corigentă la matematică. Da’ nu eram numai eu corigentă! Era toată clasa! Şi aveam atâtea absenţe, că eram pe punctul să fiu exmatriculată. Asta până când, mai pe la sfârşitul anului, s-a întâlnit tanti Şura cu secretara şcolii şi i-a spus care e situaţia mea. Până la urmă m-am dus la şcoală şi profesorii mi-au încheiat mediile. În a unşpea m-am cuminţit şi mi-am luat cu bine Bacalaureatul. După Institutul Pedagogic m-am înscris la Filologie şi m-au repartizat direct în anul patru.

Directoare, cazată în debaraua cu material didactic

- Cum aţi ajuns la Hunedoara?
– În anul ăla, în ’55 nu erau locuri la oraş niciunde, numai la Hunedoara erau două posturi. Am fost a noua la examen şi nimeni nu alesese Hunedoara, dar când m-am dus la comisie mi-au spus că Hunedoara nu mai are nimic disponibil. Am avut curaj şi le-am arătat listele, aşa că nu au avut ce să-mi facă şi mi-au dat un post aici. Când am ajuns, am văzut nişte blocuri roşietice, OM-ul, care se vedea în depărtare, iar pe deal, mai sus, blocurile erau în roşu. Gara nu era terminată, se lucra, nu era Casa de cultură, nu era nimic… Doar Primăria. M-au repartizat la Generala 3 din Ceangăi, care avea o sută de ani vechime şi atăta jalnic. Dar pe mine, care trecusem prin război, nimic nu mai putea să mă sperie. După un an m-au pus directoare şi m-au cazat în camera de material didactic, alături. După aceea, am răzbătut într-un fel de bucătărie, unde era un cuptor. În al treilea an de învăţământ m-am căsătorit şi copiii au venit, unul după altul. Soţul meu era profesor de edu­caţie fizică. M-a ajutat enorm şi m-a iubit mult. Eu habar nu am avut toată viaţa nici să fac mâncare, nici să dau gust. Nici nu prea aveam timp. Eu doar curăţam cartofii, morcovii… mâncarea el o făcea. După aceea s-a constru­it şcoala nouă şi aici am ajuns director adjunct. Director era un grec, Saros, pe care, din cauză că nu era cetăţean român, l-au scos după un an sau doi şi, în toamnă, m-am iar trezit directoare, fără să ştiu.

Raisa Boiangiu, pe când era directoare la Școala Generală Nr. 3

Raisa Boiangiu, pe când era directoare la Școala Generală Nr. 3

- Practic, toată viaţa aţi fost directoare de şcoală?
– După 15 ani, când a ieşit Radu Ciobanu din învăţământ, m-am gândit să dau examen, ca să scap de directorat şi să fiu mai aproape de copii. Ajunsesem cu şcoala noastră că se numea şcoala „Raisa”, iar nepotul meu a venit zilele trecute şi mi-a spus că a auzit el de la o prietenă a cărui mamă e acum profesoară la Generală 3 că mie-mi ziceau „superba”. N-aş crede, dar mai ştii?! Cert este că şcoala avea rezultate de excepţie. Era profesor de franceză Petre Mihai, dar vroia să plece la liceul sanitar profesor de română. Am zis că nu-l las să plece până nu-mi aduc un altul la fel de bun. Şi mi-au adus o fată extraordinară, pe Emilia Muntean! Ce profesor! Când au auzit că vreau să plec – ei aveau un inspector pentru care ţineau un post – au prelungit inspecţiile la noi până la 11 seara, ca să nu am eu timp să învăţ. Dar eu veneam acasă noaptea şi până la trei-patru, învăţam pentru titularizare.

„Anii de profesorat m-au întinerit!”

- La Liceul 2, ca profesor, cum a fost?
– A fost extraordinar! De parcă eram la începutul învăţământului meu! Nu aveam numai eleve foarte bune, dar tot se mai găseau. Participam la concursuri, la simpozioane, organizam plimbări până la Mureş, la Simeria… Atâtea lucruri am făcut!… După ce m-am pensionat, 14 ani am stat la sat, în Comoşteni, Dolj, de unde era soţul meu. A fost o fericire! Creşteam zeci de pui, făceam meditaţii voluntar cu copiii din sat toată vara, de la 9 la 13… Un ban nu le-am luat!

- Să vorbim Foto 1 Raisa Boiangiupuţin şi despre lite­ratură. Aţi publicat, în total, 15 volume. Când v-a apărut prima dumneavoastră carte?
– Acum 34 de ani, în ’82. Am dat un concurs, m-am documentat enorm, m-au ajutat Victor Isac, Radu Ciobanu şi Mircea Sîntimbreanu şi aşa a apărut primul meu roman, pe temă istorică – „Zantiala, fiul pământului”. Apoi, am vrut să public o nouă carte la „Scrisul românesc”, dar pentru că editura publicase un autor din Suedia, deşi manuscrisul mi-a fost, iniţial, aprobat, după aceea mi-a fost interzisă pu­bli­carea din pricina „conţinutului ideologic necorespunzător”. Nu am mai putut să tipăresc nimic, până în 1990.

Foto 2 Raisa Boiangiu- Cea mai frumoasă perioadă din viaţa dumneavoastră care a fost?
– Am avut O VIAŢĂ foarte frumoasă (lăcrimează cu recunoştinţă)! De scris, şi astăzi, în fiecare zi, de la 10, la 12 scriu, iar în ultimii ani am lansat două fete: pe Maria Dimian şi Andreea Blându (n.r. a făcut o prezentare a cărţii şi a autoarei la evenimentul lansării). Iar Maria David, o elevă de liceu din Hunedoara, m-a lansat pe mine. Cea mai frumoasă perioadă, însă… probabil la Li­ceul 2, cu fetele de-a unşpea! Aveam ore şi sâmbăta, nu ca acum, numai până vineri, iar duminica aveam activităţi. Nu toată clasa te pricepea. Erau şi câţiva băieţi, dar fetele! Fetele au în ele ceva, cele care au! În cei 13 ani de profesorat am întinerit! A fost ceva atât de frumos, că nu-mi puteam imagina ca fiind posibil şi adevărat!

About Ada Beraru