Stârnesc revolte, adună admiraţia artiştilor sau inspiră mari compozitori. În secolul XXI, viaţa ţiganilor este hulită, ori căutată de cei care le admiră spiritul liber. Originea, istoria şi stilul de viaţă provoacă şi acum curiozitatea etnologilor şi a semenilor printre care şi acum cetele “nomade” poposesc în Londra, ori în Paris. Cartea unui cercetător al secolului al XIX-lea arată că aceleaşi reacţii le stârneau rromii şi pe la 1800.
Rromii din Transilvania au fost subiect de cărţi încă din secolul al XlX-lea
Unde sunt vremurile în care Traian îşi aduse aici oştile atotcuceritoare, vremurile în care cavalerii templieri germani îşi ridicară cetăţi aici?
Pierit-au ca un vis, năruitu-s-a şi spulberatu-s-a totul în suflul devastator al veacurilor!” – aşa îşi începe Heinrich von Wlislocki povestirea “Asupra vieţii şi obiceiurilor ţiganilor transilvăneni”, un volum tradus recent din limba germană. Heinrich von Wlislocki este considerat de specialişti “unul dintre rromologii cei mai prolifici ai secolului trecut”.
După ce, în 1879, obţine titlul de doctor în folosofie, la îndemnul foştilor profesori din facultate, Wlislocki începe să studieze dialectele şi folclorul ţiganilor: “Nu se limitează însă la studii teoretice, făcute după cărţi. Wlislocki întreprinde o acţiune temerară şi în Europa până atunci mai puţin încercată: trăieşte timp de opt-zece luni în mijlocul mai multor şatre de corturari (nomazi sau semi-nomazi), pentru a studia astfel “pe viu” limba, folclorul şi obiceiurile rromilor transilvăneni”, scrie traducătorul Sorin Georgescu.
Rezultatele acestor studii sunt considerate “spectaculoase” în lumea academică a vremii, cu atât mai mult cu cât etnologul german Martin Block este convins că autorul ar fi fost chiar şi căsătorit neoficial cu o corturăreasă. Specialiştii în domeniul îl consideră pe Wlislocki, alături de învăţatul german I.C. Rudiger şi savantul A. F. Pott, una dintre sursele de încredere în ce priveşte istoria rromilor. Autorul publică, până la 1899, o mulţime de cărţi cu tematică rromă şi trimite revistelor germane, maghiare ori franceze multe studii, eseuri şi texte inedite despre rromi, dar abordează, din punct de vedere etnologic, şi românii, secuii şi saşii, ori publică basme ale armenilor din Transilvania şi Bucovina traduse de el. Moare în 1907, sărac, după o lungă suferinţă: “A murit nebun, cum îi stă bine oricărui geniu”.
“Pretutindeni şi nicăierea”
Cartea “Zur Volkskunde der transsilvanischen Zigeuner” apare în 1887, la Hamburg: “Modul în care a fost scrisă cartea acestui romantic se poate închipui fără prea mare greutate: temerar, filozoful şi-a părăsit, pentru o vreme, civilizaţia germanică în care s-a format şi biblioteca […] şi s-a aventurat, ca un “Columb al Carpaţilor”, în şatrele de ţigani corturari, unde a poposit câteva luni bune, în inima exoticului şi a fantasmelor […] descoperea “primitivul Orient”, ca orice om al veacului său, gusta moda popoarelor exotice, ca orice romantic german se pricepea şi la etnologie, culegea folclor, promova naţiunile şi specificul naţional”, scrie lectorul universitar doctor Delia Grigore. Dintre contemporanii săi, Heinrich von Wlislocki scrie cel mai mult despre ţigani, într-o perioadă în care scrierile despre această etnie sunt considerate în mare parte fanteziste, iar etnologia era mai mult literatură decât ştiinţă când se referea mai ales la popoarele “exotice”, dar notiţile sale sunt importante pentru că surprind frumos Transilvania: “Un discret parfum romantic pluteşte asupra întregii ţări, cântarea şi răsunetul de mult sfârşitului ev mediu străbat încă timpul […] Din toate aceste temeiuri, aproape că nu există în Europa vreo ţară mai mărinimoasă cu etnologul decât frumoasa Transilvanie, în care vieţuiesc felurite naţiuni, deosebindu-se atât în privinţa originii şi a limbii, cât şi a obiceiurilor, încât spusele unui remunit etnopsiholog şi estetician, cum că aici cultura Estului îşi dă mâna cu cea a Vestului, se potrivesc întocmai”. În plin secol 21, cuvintele lui Wlislocki sunt la fel de naturale şi ar putea fi rostite şi acum de orice cercetător care s-ar apleca asupra culturii populare. Şi nu este singurul pasaj din lucrarea sa care ar putea fi “acuzat de actualitate”: “Toate minunăţiile, toate cele nemaiauzite sau grozăviile sunt puse pe seama ţiganilor, căci necunoaşterea acestor “pretutindeni şi nicăierea”, necunoaşterea moravurilor şi obiceiurilor lor este atât de mare […] de bună seamă însă că nu trebuie uitat nici faptul că tocmai din rândurile ţiganilor se iscă atât de mulţi puşcăriaşi, oameni uşuratici şi decăzuţi, ce ajung să cunoască şcoala temniţei”.
În căutarea pribegilor
Wlislocki împarte de la început ţiganii transilvăneni în două categorii: nomazii sau corturarii şi vătraşii sau sedentarii, dar ambele cu fire “nu prea îmbucurătoare”. Cei nomazi au “pipele umplute cu mahorcă urât mirositoare”, au frică de Dumnezeu, dar mai ales de semeni: “Cu spinările îndoite servil, crescuţi – am putea spune – în purtări umile, ce altor popoare le-ar părea nedemne”. Dincolo, “Vătraşii sunt poate încă mai nenorociţi, căci sunt hotărât mai puţin credincioşi decât tovarăşii lor nomazi […] în purtări şi fire arată arată o slugărnicie şi mai umilitoare, în intenţia de a trage pe alţii pe sfoară; nu au nici cea mai mică consideraţie pentru adevăr […] Doar durerii pricinuite de bătaie îi ştiu frica. În simţămintele lor sunt voluptoşi, cruzi, mai puţin răzbunători”. Filolog şi filozof, cunoscător al vechilor civilizaţii greco-latină şi indiană, Wlislocki identifică la ei “credinţe vechi din India, patria primitivă a ţiganilor” şi susţine că etnia “străbate din 1415 Ardealul, mergând necontenit dintr-un loc în altul […] norodul acesta al ţiganilor posedă în obiceiuri şi moravuri, în cântecele, legendele şi basmele sale o bogată comoară de poezie sănătoasă şi viguroasă, pe care la o primă vedere nu ţi-ar veni să o asociezi cu indivizii aceştia zdrenţăroşi şi murdari, aparent indiferenţi la intemperii”, iar, ca exemplu, cercetătorul strânge poezii:
Miră-se lumea, se mire
Cum de-mi poate sta în fire,
Cum de-ndur făr-să crâcnesc
Şi moartea nu mi-o doresc.
În secolul XlX, ei erau numiţi de unguri “pharao nepe”, adică “poporul faraonului” sau “cigany”, saşii le zic “kortrasch”, iar românii le spun “ciganu” în timp ce ei însuşi “îşi dau numele de rom” şi vorbesc trei dialecte diferite: dialectul maghiaro-ţigănesc, vlaho-ţigănesc şi cel săsesco-ţigănesc, mai puţin răspândit. “Neamul” este condus de către o căpetenie care se intutulează “voievod”: “Când moare un voievod ce lasă în urma lui unul sau mai mulţi fii, întreaga şatră se adună într-un loc şi o zi anume. După ce s-a hotărât cine va fi ridicat la rangul şi demnităţile tatălui, cel mai vârstnic dintre membrii şatrei îl ia în spinare pe tânărul voievod şi strigă: “Fii tu taică-tău, fie taică-tău, tu!”
“Cine gustă-n veci e rob”
Cercetătorul poposit printre ţiganii transilvăneni observă obiceiurile, se declară impresionat de “frumuseţea ţigănească”, ori “sălbăticia cavalerească”, de “Regularitatea trăsăturilor”, dar constată şi dispariţia vechilor moduri de viaţă: “Puterea judecătorească a căpeteniei se mai exercită astăzi doar în acordul la căsătorii şi despărţiri, sau în aplanarea conflictelor mai puţin importante, în timp ce în trecut putea dispune chiar de viaţa şi de moartea membrilor şatrei sale”. Potrivit scrierilor sale, la sfârşitul secolului XlX, corturarii erau despărţiţi în şatre de câte zece până la treizeci de familii care nu stau mai mult de o săptămână pe loc şi se adăposteau în corturi mici sau peşteri: “Fără durere, fără jertfe şi fără vreo părere de rău îşi părăsesc după câteva zile locul de sălaş, îşi adună muierile, copiii, puţinul calabalâc şi corturile uşoare în căruţă, în lipsa acesteia pe spinarea vreunei mârţoage obosite şi bătrâne şi pornesc spre noi locuri […] Înainte însă de a purcede, bărbaţii dau roată călare sălaşurilor ce vor fi părăsite, căci, potrivit credinţei lor, cal şi călăreţ vor fi astfel păziţi de nenorociri”. Corturarii îşi câştigau existenţa străbătând ţara ca fierari, lingurari, muzicanţi şi ghicitori, iar alte familii fac negoţ cu porci: “Este în stare să flămânzească şi să îndure nevoi timp îndelungat, se mulţumeşte cu hrană, adăpost şi pat simple şi proaste, fără a fi mânios pe ursita ce l-a osândit la aceasta”.
Corturarii fac focuri pentru a ţine departe “urmele”, fiinţe considerate “zânele corturarilor”, care pot fi bune sau rele şi vieţuiesc în munţi, iazuri sau peşteri. Lângă un nou născut, focul nu se stinge până la botez, pentru ca nu cumva “urmele” să răpească pruncul “şi să-l prefacă în vampir”. Copiii sunt botezaţi majoritatea în religia ortodoxă şi sunt năşiţi de “vreo ţărancă mai bogată”, iar micuţul devine favoritul familiei: “Surprinzătoare este dragostea adâncă, aproape patetică, ce leagă mamele de copii până la o vârstă înaintată”. “Majoratul” venea însă rapid în acele vremuri: “deja în al optulea an al vieţii tânărul corturar este dat afară pe uşa cortului de către părinţi, trebuind să trăiască de aci pe propriile-i picioare şi putând face şi desface tot ce pofteşte”. Fetele rămân lângă părinţi până la căsătorie “Ba chiar având îndreptăţirea să-şi adăpostească ibovnicii la dânsele”.
Primul pas către căsătorie era făcut dacă tânărul îi dădea alesei sale una dintre cele două năframe roşii prinse în nasturii hainei: “Cu o săptămână înaintea nunţii, mirele şi mireasa se duc la ceas de noapte până la cea mai apropiată apă şi aşază la mal două lumânări arzânde, închipuind prin aceasta străvechea împreunare a focului cu apa, din care a ieşit pământul”. Îmbunat şi cucerit de obiceiurile vechi, Wlislocki trece de la tonul rece de la începutul volumului, la compasiune şi chiar admiraţie studiind structurile de putere, obiceiurile de naştere sau de nuntă, folclorul sau ritualuri “magice”: arderea buchetelor din “floarea norocului” – sânziene – la răscruce de drumuri; se ard seminţe de ciumăfaie ca protecţie la deochi: “Din aceste temeiuri merită osteneala de a te preocupa de acest popor ce n-a avut de bună seamă niciun fel de înrâurire asupra devenirii lumii”.
Multumiri Oana !