Săptămâna Luminată în obiceiuri neobişnuite: De la Marţea Oprită, prin Miercurea Şoarecilor, până la Sâmbăta Blajinilor

Sărbătoarea Paştelui şi Învierea au trecut, dar Săptămâna Luminată continuă cu unele dintre cele mai inedite obiceiuri. O parte dintre ele au fost date uitării. Doar bătrânii satelor hunedorene îşi mai amintesc de ele. Altele continuă să trăiască şi astăzi, modificate „din mers” şi adaptate la modernitate. 

Săptămâna când Raiul e deschis

Prima săptămână de după sărbătoarea Paştelui se numeşte Săptămâna Luminată. La fel ca şi în celelalte zone din ţară, locuitorii satelor hunedorene trăiau cu convingerea că în acest interval de şapte zile Cerul sau Raiul e deschis. De altfel, ca dovadă a acestei credinţe, uşa centrală a altarului bisericii este scoasă pe tot parcursul Săptămânii Luminate, care era cunoscută printre ţăranii hunedoreni de odinioară şi sub numele de Săptămâna Albă. Hunedorenii trăiau cu convingerea că Raiul se închide, din nou, în Duminica Tomii, care este întotdeauna prima duminică după Paşte. Aceasta mai era cunoscută şi sub denumirea de Paştele Mic sau Paştele Blajinilor. Hunedorenii credeau că în această zi morţii se reîntorc la casele lor şi rămân aici până în sâmbăta de Rusalii, o altă sărbătoare de maximă importanţă, a doua după sărbătoarea Învierii. Specific pentru aceste zile (mai ales pentru ziua de luni – Lunea albă şi pentru satele de pe Valea Mureşului) era obiceiul „uda­tului”: fetele erau urmărite de feciori pe uliţele satului şi stropite sau udate chiar şi cu câte o găleată de apă. Sătenii erau convinşi că fetele udate aveau să se mărite chiar în acel an. Astăzi, foarte puţini hunedoreni mai păstrează acest obicei, care altădată ţinea eminamente de un întreg cult al renaşterii şi fertilităţii. Obiceiul nu a dispă­rut, însă, ci a fost „altoit” şi are acum, la propriu, parfum de modernitate. În primele zile după Paşte unele hunedorence încă mai primesc vizitele prietenilor sau cunoscuţilor, neapărat bărbaţi, care le „stropesc” cu câteva picături de parfum.

Marţea Oprită şi Miercurea Şoarecilor

În Marţea Oprită hunedorenii nu lucrau, ca să nu fie trăzniţi sau ologiţi de boală, iar femeile din munţii Orăştiei nu torceau, ca să nu li se umfle degetele. În unele sate (mai ales în zona Luncii Mureşului) în această zi în curtea bise­ricii se făceau pomeni, fiecare familie aducând aici mâncare pentru săraci. Ţăranii din Ţara Haţegului celebrau şi ziua de miercuri, Miercurea Şoarecilor, când se credea că micile rozătoare se înmulţesc. Ziua era marcată pentru ca şoarecii să nu le producă sătenilor pagube în recolte. Cine lucra joi, în ziua Joimăriţei, zi considerată nefastă, risca să se îmbolnăvească sau chiar să moară, el şi animalele lui. Vinerea, în schimb, este o zi consacrată stropirii pomilor cu apă sfinţită, rămasă încă de la bobotează, dar şi un moment propice pentru căutarea de izvoare curate şi surse de apă pentru fântâni. În Sâmbăta Tomii se sărbătoresc morţii şi se fac pomeni. Ziua mai este cunoscută şi sub denumirea de Sâmbăta Blajinilor, adică a celor trecuţi în lumea de dincolo, printre care şi oamenii cu suflet bun care au murit neîmpărtăşiţi. Unele familii hunedorene obişnuiau să celebreze această zi, Paştele Blajinilor, la câmp. Duminica Tomii marchează, în calendarul ţărănesc agrar, începutul verii. Acolo duceau miel, pască şi ouă şi se credea că astfel sufletele morţilor neîmpărtăşiţi îşi vor găsi li­niştea şi odihna.

Pentru creştini, Săptămâna Bucuriei

În săptămâna Luminată, din perspectivă creştină, zilele de miercuri şi vineri sunt consi­derate zile cu harţi, ceea ce înseamnă că sărbătoarea bucuriei, Învierea, ne dă liber la mâncărurile oprite în post. În această săptămână nu se fac parastase, slujbele fiind relua­te abia după Duminica Tomii. În vinerea din Săptămâna Luminată credincioşii ortodocşi celebrează Izvorul Tămăduirii. Săptămâna este închinată Maicii Domnului, tradiţia Bisericii spunând că un orb, care a ajuns datorită lui Leon la izvor, şi-ar fi recăpătat ve­derea în mod miraculos. Mai târziu, Leon devine împărat şi ridică aici o biserică. Aceasta va fi înlocuită de o biserică şi mai mare, construită de împăratul Justinian, care, tot aici, s-ar fi vindecat şi el de o boală foarte grea. Din nefericire, biserica a fost distrusă de turci în 1453, dar izvorul tămăduitor există şi astăzi în Istanbul. Deasupra lui a fost construită, după 1.800, o nouă biserică, iar aceasta dăinuie şi astăzi. De sărbătoarea Izvorului Tămăduirii apele sunt sfinţite, iar creşti­nii care au credinţă se îndreaptă, în această zi, spre locurile unde apele sunt considerate făcătoare de minuni.

Joia viitoare, Ghermanul viermilor

Nici săptămâna care urmează nu rămâne „desco­perită”, la capitolul sărbători şi tradiţii arhaice. Joia vii­toare, în 12 mai, hunedorenii de demult îl celebrau pe Sfântul Gherman, un sfânt care nu se face remarcat în calendarul creştin. Sărbătoarea aceasta este, de fapt, o rămăşiţă a ceremonialurilor agrare vechi, consacrate protejării semănăturilor şi roadelor împotriva dăunătorilor. Tradiţia populară îl recunoaşte pe acest sfânt ca patron al insectelor, dar şi al animalelor, al ploilor, dar şi al grindinei. Astăzi sărbătoarea se mai păstrează doar în a­mintirea celor mai vârstnici locuitori din Ţinutul Pădurenilor. Pentru a dovedi respectul faţă de sfânt, aceştia obişnuiau să nu are, să nu cosească, să nu văruiască, iar femeile nu coseau, nu torceau, nu ţeseau şi nici nu scoteau gunoiul din casă. Cine „călca” interdicţiile risca să se aleagă cu culturile doborâte de piatră, iar cei dragi doborâţi de boală. Vârstnicii care astăzi încă îşi mai amintesc şi respectă „Ghermanu’” nu lucrează deloc în grădină. Cine face altfel, se spune că se alege cu rădăcinile legumelor distru­se de viermi. Ciobanii nu se lasă nici ei mai prejos: soţiile lor aveau interdicţie la prepararea caşului, existând credinţa că, dacă ciobăniţele ar prepara caşul, acesta s-ar umple de viermi. Cei care îndrăzneau să-l nesocotească pe Gherman riscau ca lupii să le rupă oile, iar ulii să le fure găinile din curte.