România pitorească. Atracţie turistică formidabilă, la şosea: Peştera Bolii

Cei care parcurg, mai frecvent sau mai rar, DN66 dinspre Haţeg spre Petroşani, dar şi din sens opus, trec de fiecare dată pe lângă unul dintre obiectivele turistice de prim rang ale judeţului: Peştera Bolii. Cavitatea subterană este situată foarte aproape de şosea şi poate fi văzută în orice anotimp, fără să  fie necesar echipament sau o pregătire prealabilă pentru coborârea în subteran. 

Turiştilor care ajung aici le sunt foarte utile panourile informative

Tocmai aţi trecut de Turnul Crivadiei? Atunci mai aveţi doar o aruncătură de băţ până în zona Cheilor Băniţei, iar de acolo două-trei minute cu maşina până la Peştera Bolii. Drumul coboară dinspre Haţeg spre Petroşani, trece pe lângă dealul pe care stau cocoţate ruinele cetăţii dacice de la Băniţa, ca să ajungă în zona pârâului Jupânesei.

Adăpost pentru mărfuri de la Marea Egee şi din Siria

Mai aveţi de parcurs doar un traseu de câteva zeci de metri pentru a ajunge în „gura” uriaşă de la Peştera Bolii. Specialiştii îi spun carstul barelor calcaroase pentru că „zidurile” naturale din calcar au fost, practic, străpunse de torenţii vijelioşi ai muntelui. Peştera Bolii este printre puţinele din ţară care poate fi parcursă, graţie apelor curgătoare care o străbat, de la un capăt la altul. Isto­ricii spun că numele peşte­rii provine de la Familia Bolia, care este menţionată pentru prima oară în anul 1404, într-un act de donaţie al regelui Sigismund. Prin acesta, voievodul Bolia din Zarand primea proprietăţi de pământ şi păduri în zonă. Sebastian Stanca susţine că „ţinutul şi peştera au fost lo­cuite de oamenii timpurilor preistorice”, dimensiunile u­riaşe ale peşterii putând adăposti un întreg trib, conform informaţiilor din „Monografia istorico geografică a localităţii Petroşani”, lucrare premiată de Academia Română. Au fost descoperite aici mărgele şi vase din lut, dar şi unelte din piatră şi os începând din perioada Paleoliticului. Reprezentanţii Asociaţiei Petroaqua, organizaţie de ecologie şi intervenţii în caz de inundaţii care are în admi­nistrare Peştera Bolii, spun că primele date despre această peşteră ne sunt furnizate de M. J. Ackner în anul 1838. Potrivit cercetătorilor, Peştera Bolii a oferit adăpost inclusiv pentru mărfurile aduse de negustorii porniţi de la Marea Egee şi Siria şi desfăcute apoi la Apulum şi Potaissa, unde erau cantonate legiunile a XIII-a Gemina şi a V-a Macedonica.

„Carie” în calcarul de Jurasic

La intrare, Peştera Bolii are o deschidere de 20 de metri

Peştera, sub forma unui tunel cotit, a fost săpată în vechile calcare Jurasice ale Dealului Bolii de către pâraiele Jupâneasa şi Galbina, la o altitudine de 720 m. De la insurgenţă până la resurgenţă (de la intrare până la ieşire), peştera se întinde pe o lungime de 455 de metri, dar lungimea tuturor galeriilor este de peste 1.400 de metri. Mai mult, peştera înregistrea­ză o diferenţă de aproape trei metri între „gura” superioară şi cea inferioară. „Poarta mare” a peşterii are o lărgime de 20 de metri şi o înălţime de 10 metri. Dacă aţi intrat în adâncuri, aşteptaţi-vă la deschi­deri ample, căci pântecul terasei de sus are nu mai puţin de 45 de metri. Mai mult, cândva peştera adăpostea lilieci, iar existenţa guanoului (excrementele lăsate în urmă de aceştia) în adâncul peşterii confirmă prezenţa unor astfel de colonii.

Peştera, întreţinută de Asociaţia PetroAqua

Peştera este spectaculos iluminată cu led-uri colorate,
foarte economice

„Încercăm să facem tot ce putem ca să punem în valoa­re peştera, iar anul acesta, până în aprilie, am avut peste 500 de vizitatori. Copiilor cu probleme de sănătate, cu nevoi speciale, elevilor care vizitează peştera în timpul săptămânii «Şcoala Altfel» sau celor care provin de la şcolile din zonă nu le-am perceput niciodată taxă de intrare, care e numai 5 lei, iar pentru elevi şi alte categorii speciale preţul e la jumătate, deci 2,5 lei. Asta deşi permanent e nevoie de bani, pentru că instalaţia de iluminat, podurile, dar şi curăţenia în peşteră trebuie întreţinute permanent. Acum, de când sunt icoanele în subteran (n.r.: icoana apărută natural pe peretele peşterii, care-o înfăţişează pe Sfânta Fecioară, dar şi icoana Sfintei Varvara, protectoarea mineri­lor), parcă oamenii dovedesc mai mult respect, cu toate astea chiar zilele trecute au fost cazuri când turiştii au aruncat înăuntru mucuri de ţigară”, mărturiseşte cu obidă preşedintele asociaţiei PetroAqua, Imre Szuhanek.

Sfânta Fecioară şi iubirea Jupânesei

Subteranul gigant al peşterii este traversat de poduri şi de o scenă unde se susţin concerte

Reprezentanţii Asociaţiei PetroAqua spun că numele pârâului care străbate peştera provine de la frumoasa legendă a Jupânesei. Povestea ei zice că, în vremuri de demult, stăpâna pământurilor era o domniţă căreia oamenii-i spuneau Jupâneasa. Gătită tot timpul, „puţin cam rea şi trufaşă”, domniţa îşi dorea în taină ca iubitul ei, chemat la luptă de Lupii Albi (preoţii dacilor, transformaţi după moarte în lupi), să se întoarcă de grabă din război. Frumoasa Jupâneasă cobora în peşteră la icoana Sfintei Fecioare Maria, apariţie misterioasă în stânca peşterii care poate fi văzută şi astăzi de turiştii care coboară în adâncuri, rugându-se să-i dea calea prin care să ajungă din nou împreună cu iubitul plecat. Înduplecată de rugăminţile fierbinţi ale Jupânesei, Fecioara Maria o transformă pe aceasta într-un pârâiaş care curge vijelios la vale, în căutarea viteazului iubit.

Ce nu ştiaţi despre Pasul Vâlcan

Cine ajunge la Peştera Bolii poate să-şi continue traseul către Pasul Vâlcan. Locul este înţesat de legende pe care le veţi afla de pe panourile de informare turisti­că realizate de Comexim Lupeni. Potrivit acestora, în primul război daco-roman, în perioada anilor 101-102, prin acest pas au urcat spre nord, către cetăţile dacice, legiunile romane conduse de al treilea important general roman al împăratului Traian, Lucius Quietus. Ulterior, trecătoarea ar fi unit Drobeta cu Ulpia Traiana Sarmizegetusa, aşa că drumul a primit supranumele de „drumul lui Traian”. În anul 1211 trecătoarea a fost dată în stăpânirea lui Herman Salza, căpetenia cavalerilor teutoni germani, care trebuia să apere Transilvania de atacurile sângeroase ale tătarilor. Tocmai de aceea, drumul prin această trecătoare este cunoscut şi sub denumirea de „drumul neamţului”. Tot aici, în 1455 a fost doborât pe câmpul de luptă comandantul militar Nicolae Cândea, din Râu de Mori, devenit ulterior, în urma maghiarizării, Kendeffy. În toamna anului 1600 însuşi Mihai Viteazul parcurge pasul Vâlcan, în drumul său spre Viena, unde urma să-l întâlnească pe împăratul Rudolf al II-lea. Legenda spune că, în locul cunoscut astăzi sub numele de Poiana lui Mihai, calul voievodului ar fi căzut secerat din cauza ostenelii, aşa că Mihai Viteazul a parcurs trecătoarea pe jos.

„Drumul neamţului”, drumul haiducilor

Străbătut de poştalioane şi caravane care duceau mărfuri scumpe, drumul era şi o mare tentaţie pentru haiduci. Unul dintre cei mai cunoscuţi era Avram Soldea, din Lupeni. În 1773 împăratul Iosif al doilea, fiul împărătesei Maria Tereza, trece pe la vama din pasul Vâlcan, iar acest fapt este consemnat în arhivele vremii la data de 22 mai. Împăratul venise aici pentru a rezolva o problemă politică: reorganizarea graniţelor dintre Transilvania şi Ţara Românească. În timpul Primului Război Mondial, iarna anilor 1916-1917, în zonă se dau lupte grele între armata română şi armata germană. La acestea participă şi viitorul feldmareşal Erwin Rommel, deocamdată doar locotenent, un excelent strateg, care avea să fie supranumit, în Al Doilea Război Mondial, „Vulpea deşertului”. „În munţii aceştia s-a închegat tăria şi unitatea neamului românesc – scria Alexandru Vlahuţă. Aici, în întăriturile acestea au stat adăpostiţi, aproape o mie de ani, strămoşii noştri, când pe şesurile Dunării curgeau puhoaiele de barbari, jefuind şi pustiind locurile pe unde treceau”.