Când a plecat din România, acum 17 ani, nu ştia o boabă în spaniolă şi nici nu avea habar unde urma s-o ducă soarta. Avea doar 23 de ani şi curajul de a lua viaţa în piept, aşa cum era ea. Astăzi, Janina Sfetcu a ajuns să facă traduceri în spaniolă, este autoarea a două volume de poezii, iar pe unul dintre acestea l-a lansat chiar în Spania.
- Când şi de ce ai decis să pleci din România?
La lansarea volumului său „Algodon de azucar y jazz”
- Aveam 23 de ani şi cred că a fost inocenţa sau mai degrabă nebunia aceea frumoasă de la 20 şi ceva de ani, când încă nu vezi pericolul, când crezi că lumea-i mică şi poţi să faci orice şi toate se termină cu bine. A fost un impuls: în două săptămâni m-am hotărât să plec şi am ajuns în Spania. Am făcut-o în aşa fel, atât de repede, pentru că eu eram una dintre persoanele care se gândea ce va face, odată ajunsă în Spania. Pentru că ştiam că acolo n-o să-mi bată un prieten la uşă să-mi spună: „Măi, hai, să ieşim, hai la o bere.” Era frica mea cea mai mare. Eu depind mult de oameni, mă ataşez de ei şi, atunci, cred că, dacă stăteam să mă gândesc mai mult la posibilele pericole sau bariere pe care poţi să le ai într-o ţară străină, n-aş fi plecat deloc. A fost aşa, ceva fulgerător.
- Aveai pe cineva în Spania care să te aştepte? Cum de ai ales destinaţia asta?
– Nu. Am plecat cu rucsacul meu de munte, de 80 de kile, cu bocancii de munte şi cu blugii rupţi. Nu ştiam nici măcar să spun „Hola!” Mulţi orăştieni plecaseră în zona aia şi, atunci, era normal să cred că cineva, într-un fel sau altul, mă va ajuta. Am luat autocarul până-n Grecia, pentru că în ’99 îţi trebuia viză, iar din Atena până-n Madrid am mers cu avionul. Mă împrietenisem pe drum cu o doamnă destul de în vârstă, iar persoana care a aşteptat-o pe ea m-a dus la o pensiune. Am rămas acolo o noapte sau două şi, normal, ziua ieşeam pe străzi, să văd dacă întâlnesc pe cineva cunoscut. Nu ştiam spaniolă nici cât să spun adresa unde ar fi trebuit să mă întorc. Îmi amintesc că am tot cotit pe străzi la stânga, în ideea că atunci când mă voi întoarce, voi face mereu dreapta. În camera de la pensiune era o linişte grea şi apăsătoare, scârţâia podeaua făcută dintr-un lemn foarte vechi, aşa că acela a fost momentul în care mi-am dat seama că nu mai am alături nici prietenii, nici familia şi că sunt singură într-o ţară străină.
- Cum ai reuşit să te descurci în acel oraş şi în acea ţară străină?
Alături de scriitorul Paul Vinicius, care i-a şi recenzat volumul de poeme în limba română “În mijlocul unui ţipăt”, la lansarea cărţii acestuia
- Păi, în cele din urmă am cunoscut pe cineva, am început să lucrez ce a fost disponibil şi am ieşit la suprafaţă. A fost greu, recunosc, dar am reuşit. După un an l-am convins şi pe fratele meu, cu 11 ani mai mare, să vină aici. Eu făcusem doi ani la Deva, la turism şi comerţ, însă nu îmi plăcea, iar acum mă pregăteam să fac psihologia la Cluj. Am hotărât să plec, pentru că vroiam o schimbare. Sunt de concepţia că absolut orice pe lumea asta se întâmplă cu un scop. Ei, în momentul în care l-am avut pe fiul meu, pe Victor, mi-am şi răspuns la întrebarea: „De ce a trebuit eu să plec?”
- Care a fost parcursul tău profesional, odată ce ai ajuns în Spania?
– M-am apucat să învăţ limba spaniolă cu cărţi de gramatică, am lucrat o vreme într-o fabrică, iar apoi şeful meu m-a chemat într-o şedinţă şi s-a interesat de studiile mele. Aşa am ajuns să lucrez 11 ani în transport şi logistică: clienţi, control de stoc, telefoane, facturi… Greul ăsta prin care am trecut este o evoluţie pentru mine ca persoană. Acum fac parte dintr-un grup literar „Omul care a fost joi”, dar aici vin nu doar scriitori, ci şi muzicieni. În primii ani nu eram prea activă, stăteam mai mult pe margine: îi priveam, îi apreciam, dar până la urmă am învins frica şi am intrat şi eu în joc. Grupul nu are doar activităţi literare, ci şi evenimente caritabile, iar banii merg la diferite organizaţii. Însă cea mai importantă meserie a mea, cea de mamă, nu-mi permite să merg la câte evenimente aş dori. Membrii grupului sunt oameni foarte calzi şi săritori. Sunt colosal de faini!
- Ce a însemnat lansarea cărţilor tale, „În mijlocul unui ţipăt” şi „Algodón de azúcar y jazz” (n.r.: „Vată pe băţ şi jazz”)?
- Eu scriu de foarte mult timp: atât că am făcut o pauză foarte lungă, de vreo 15 ani şi m-am reîntors la scris acum cinci ani. Mi-am făcut o promisiune că prima mea carte va fi în limba română, pentru că am vrut să o dedic tatălui meu, care a scris şi el, iar astăzi nu mai este în viaţă. De asta am scos „În mijlocul unui ţipăt”. Cartea în limba spaniolă e împărţită în două: o parte sunt poeme scrise direct în spaniolă, iar în cea de-a doua parte sunt poeme scrie în limba română şi, ulterior, traduse. Iar coperta ei este un desen făcut de Victor, fiul meu, pe când avea 5 ani. Sunt doar 39 de poeme. Nu am vrut mai mult, pentru că 39 e vârsta la care am publicat volumul. La cartea în limba spaniolă am avut norocul să mă prezinte doi mari scriitori, Sonia San Román şi Txisko Mandomán, care mi-au făcut şi recenziile la carte, apoi am avut invitaţi trei poeţi foarte buni, Luis Miguel Oraá, Emil Martínez şi Manuel García, care au recitat poemele mele. Şi l-am avut pe muzicianul Julien Gossíp, care a compus la pian muzica pentru fiecare poem în parte. Ambele cărţi le-am tipărit la Bucureşti. Aici e greu să publici o carte, pentru că, fie şi în cazul în care te contactează o editură ca să îţi tipărească un volum, sunt nişte condiţii care nu te satisfac foarte mult, durează, iar textele ajung să îţi fie editate, astfel încât cartea să fie mai comercială. Sigur, e cumva paradoxal, pentru că, dacă publicăm, înseamnă că vrem să vindem, însă adevărul e că nu mi-ar place să îmi cenzureze nimeni poezia.
- După 17 ani în peninsula Iberică, te simţi „acasă” în limba spaniolă? Ce mai înseamnă limba română pentru tine? Ce le-ai spune celor care se gândesc, astăzi, să plece din ţară?
– Limba română e rădăcina mea, care tot timpul e acolo, dar trebuie să recunosc că am ajuns să visez (şi) în limba spaniolă. Cât despre plecare, cred că fiecare trebuie să-şi decidă soarta, să-şi înfrângă fricile. Nu ştiu dacă e mai bine să pleci din ţărişoara ta sau să rămâi. În teorie, da, e mai bine să rămâi, să lupţi pentru ţara ta, pentru limba ta… Când pleci, întâlneşti alte culturi, alţi oameni, unii poate-ţi pun piedică şi cazi, apoi te ridici… Nu ştiu, e greu să dai un sfat. Pentru mine Spania acum e casa mea. Da, am în România nişte amintiri extraordinare, de neegalat, dar acum Spania e a doua mea patrie. Sigur, la cetăţenia română nu am renunţat şi nici nu o voi face. Ca să obţin cetăţenia spaniolă, ar trebui să renunţ la cea română, temporar, pentru ca apoi să le pot avea pe amândouă. Însă ar însemna să renunţ cumva la mine. Şi nu, nu pot face asta! Nici măcar pentru scurt timp.
_________________________________
Să te regăseşti cu greu şi nu fără peripeţii
Janina Sfetcu “dovedeşte că ştie şi să treacă linia de sosire a propriului debut, cu o superbitate de om care şi-a făcut temele şi pe întuneric şi în ecuaţii existenţiale mai puţin prielnice, fiindcă acuitatea unor versuri de genul: „ce reci sunt cuiele/ care crucifică”, „poveştile care sapă-n mine/ au gust de sare” sau „mi-ai învăţat culorile/ pe de rost/ fără a şti/ cât frig se ascunde în roşu/ câtă frică stă ghemuită în galben/ şi cât verde am străbătut căutând” îi trădează maturitatea. Este o poezie cam tristă, tenebroasă şi sălbatică cu sine însăşi, dar care nu poate trece prin sufletul cititorului fără a lăsa urme şi rememorări durabile în situaţii-cheie, ceea ce-i validează autenticitatea trăirii. Janina Sfetcu este o poetă care s-a regăsit cu greu şi nu fără peripeţii şi emoţii, de-abia la impactul cu o altă limbă de care este înconjurată acum. Îi aştept cu încredere evoluţia în limba maternă”, nota Paul Vinicius, pe coperta a patra a volumului “În mijlocul unui ţipăt”.
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.