Ai sub tine vreo 60 de cai putere nărăvaşi şi în faţă o întreagă lume. Urci poteci prin pădure, treci prin albii, aluneci pe noroi, ambalezi pe pante, stăpâneşti motorul la vale. Opreşti să vezi căprioarele. Iei decizii în fracţiuni de secundă, cazi, te ridici, împingi, tragi, transpiri, respiri. Eşti în natură, cu prietenii şi cu un covârşitor sentiment de libertate. Acesta e enduro, un sport extrem care aduce în România mii de pasionaţi din Europa dispuşi să-şi cheltuie banii ca să trăiască altfel măcar câteva zile.
Dacă e luna mai, e Enduro Panorama, asta ştiu de vreo opt ani toţi riderii. Şi, în acest an, de-abia te strecori prin tabăra moto din Ghelari. E înghesuială şi multă culoare, motoarele bâzâie, se râde, se strâng mâinile, se pregătesc echipamentele. Sunt bancheri, avocaţi, agenţi de bursă fugiţi din birouri. Piloţii străinii care vin aici din toată Europa i-au cerut organizatorului să extindă evenimentul aşa că, din acest an, cursa are patru zile de concurs şi trei clase de competiţie, cu grade diferite de dificultate: A(profi), B(experţi) şi C(hobby). „Eu cred că facem un lucru bun din moment ce enduriştii vin în fiecare an să gonească pe traseele făcute de noi. Aducem concurenţi din toată Europa, iar străinilor le place atât de mult încât rămân zile întregi în zonă cu familiile şi se întorc şi vara”, spune organizatorul, Paul Grecu, de la Moto Club Haita Deva. Zona din jurul comunei Ghelari se animă aşadar în fiecare an cu participanţii la Enduro Panorama. Doar echipa de organizare presupune zeci de oameni, printre care sunt şi cei mai buni rideri din judeţ şi „fondatorii” competiţiei, iar piloţii îi ştiu pe cei mai mulţi după porecle: Paul Harpa –„Pictoru”, „Naşu”, Felix Motanu, Sergiu Grecu, Lixi, Andu, Zoli, Paul Lazăr „Cafei”, Bamse, Andrei, Ghiţă… Timp de câteva zile de-abia prind câteva ore de somn şi sunt înconjuraţi de piloţi cu tot felul de solicitări. Se vine cu maşinile, cu camioanele, pe motoare sau cu ATV-urile. Chiar şi prin aer. Romeo Dunca, celebrul om de afaceri care ajunge la Enduro Panorama cu elicopterul, şi-a adus în acest an şi fiul, pe care l-a înscris la clasa B. „Daniel va concura la Romaniacs şi aici e ultima verificare. Eu am văzut şi am participat la multe curse şi vă pot spune că cea din Ghelari este a doua ca spectacol şi dificultate după Red Bull Romaniacs.” La şedinţa tehnică, aproape 300 de rideri din 15 ţări aşteaptă detalii despre traseul care le va da serios de furcă. În câteva momente, sar în şa şi iau calea Munţilor Poiana Ruscăi. Staff-ul competiţiei şi prieteni veniţi să ajute gonesc să-şi ocupe locurile în check point-urile (CP-urile) de pe traseu. Eu cu Remus Suciu, fotograful Replica, ne ţinem după ei. Ca să ajungi la speciale, la timp, bagi viteză, treci apa cum poţi şi te caţeri pe munte unde, sub o nouă linie de curent, pe o porţiune defrişată de pădure, riderii vor veni la vale, abrupt, printre cioturi de copaci şi pe lespezi de piatră.
Speciale de enduro
E o probă specială, o pantă la vreo 60 de grade, pe unde coboară cei mai buni participanţi, cei din clasele A şi B. Ghiţă de la Haţeg şi Andrei Silvăşan sunt sus şi întreţin atmosfera până apar riderii. „Să vezi ce pică aici! Tot peste cap se duc! Oare Jony coboară pe motor sau sub el?” Mai jos, soţii Alida şi Ciprian Florea sunt gata să facă fotografii sau să dea o mână de ajutor. Câteva zeci de metri mai jos, Petru Bârz strigă „feriţi!” la tinerii localnici care urcă pe traseu, dornici să vadă proba. Primii rideri trec fără mari probleme, dar, odată cu norii care se înghesuie pe cer, apar şi piloţii care se prăvălesc la vale, ori vin pe lângă motor, în călcâie. „Oare Jony o fi bine?”, se întreabă din nou cei din CP, iar eu cu Remus ne privim uimiţi: cine naiba o fi Jony?! Ca de obicei, Ghiţă de la Haţeg, alias Gheorghe Furca, face show complet, iar Andrei Silvăşan încearcă să explice de unde vine succesul Enduro Panorama: „Avem mult noroi, probe dificile, e ud, adică e cam tot ce le place concurenţilor. Este unul dintre lucrurile care face România să fie specială. E multă pădure, trebuie să fii endurist ca să înţelegi de ce te bucură acest sport. Ştiu că piloţilor străini le place mult ţara şi ospitalitatea românească. Am avut concurenţi care s-au oprit din cursă, s-au aşezat lângă noi şi au luat masa la iarbă verde. Au libertatea de a se plimba pe trasee noi, nu sunt doar circuite închise. La Enduro Panorama au meniu complet.” Vine ploaia, se face frig, iar piloţii suedezi transpiră şi gem: „Hot! Hot! E chiar fierbinte”, zic galben albaştri şi răsuflă din greu. Fugim la finish unde fotografii vânează ultimele detalii. Un rider polonez e încântat: „E prima dată când vin la voi. Şi eu stau în zonă de munte, dar acum sunt sigur că România e cel mai frumos loc pe care l-am văzut vreodată”. Se aud urale şi toţi ochii se îndreptă către tânărul proaspăt aterizat la sosire. Ne lămurim: e Jony! Are 24 de ani, este din Hunedoara şi e la prima lui participare la Enduro Panorama, de unde i se şi trage toată îngrijorarea celor din staff. E obosit, plin de noroi şi zâmbeşte: „E frumos acum că a ieşit şi soarele”. Jony Negrilă are 24 de ani şi a avut primul scuter la opt ani. La 12 ani, urca pe primul motor de teren. E înnebunit după enduro: „M-am dat şi cu motociclete de stradă, dar nu e la fel. E periculos în trafic la noi; în pădure, dacă faci vreo greşeală, suferi doar tu. Enduro îţi dă libertate, te solicită la maxim şi la fiecare competiţie slăbeşti câteva kilograme. Te dor mâinile, palmele, umerii, dar ai satisfacţia că stăpâneşti motorul şi ajungi unde vrei.” După o zi de concurs, toată lumea trage în tabără – piloţii şi motoarele trec la duş, la bere, apoi la somn.
Doar două opţiuni: „Chicken line” sau „full gas!”
O zi obişnuită la Enduro Panorama începe cu noaptea-n cap. După ora opt, când roua străluceşte prin iarba păşunii, staff-ul competiţiei este deja în teren pentru a instala CP-urile. Se aşează plăcuţele cu numerele şi săgeţi care indică traseul, eventual clasa de concurs. Cel mai tare e afişul cu „chicken line” – desenul cu un pui care desemnează „linia fricoşilor”, un fel de variantă ocolitoare pentru cei care nu-i pot da de capăt specialei. Jos, în păşune, la Răchitova, Ghiţă de la Haţeg şi Ionel Pascu bat parii şi prind numerele CP-ului sub privirile uimite ale unei văcuţe întrerupte de la micul dejun. De la maşina lăsată-n drum şi până la baza urcării, calci în altă specială: din cauza ploilor, păşunea bălteşte în apă pe porţiuni generoase, iar lumea zâmbeşte: „Aici vor avea concurenţii o surpriză”. La vreo doi kilometri mai sus, Andrei Silvăşan şi prietenii săi au de acoperit CP 4, mai complicat pentru că trebuie să dea drumul pe trasee diferite, la clasele A şi B. La soare e binişor, dar băieţii pun panourile în umbra pădurii unde e frig rău. Urcă să măsoare panta. Când se întorc, scot aburi la propriu: „Asta nu ştiu dacă o urcă careva din prima. E în top 3 pante în judeţ!”, zice Ciprian Florea. Soţia lui, Alida, scoate din maşină însemnele cu „danger” şi „pericol”, le ridică şi le flutură ca şi cum s-ar apropia concurenţii. Ca să nu scape fotografia, Remus începe să strige: „Uuu! Aici! Fă încoace! Aici, către mine!”. Şi, în timp ce staff-ul îşi instalează măsuţa, scăunelele şi bax-urile cu apă, plecăm cu Remus şi Ciprian în recunoaştere. În câteva secunde, de la intrarea în pădure, mustăcim cu toţii şi ne întindem un zâmbet larg pe faţă: în faţa noastră, ne afundăm bocancii într-o plapumă groasă de noroi. După câţiva paşi fericiţi, privim uimiţi la panta care se ridică printre brazi. Nu e bine, nu e bine deloc… Mă îndoiesc serios că pot urca pe aici – e greu şi să stai în picioare, darămite să urci până în vârf, câteva sute de metri, pe pământul care se sfarmă şi piatra pe care aluneci rapid la vale. Organizatorii pun în marginea pădurii plăcuţa cu îndemnul pentru cei de la clasa profi: „A. Full gas!”
Greu, la deal
Se aude zgomotul unui motor şi toată lumea fuge să-şi vadă de treabă. Un rider goneşte pe liziera pădurii: privim nedumeriţi cum iese din traseu şi vine drept spre noi. „Hello”, strigă riderul descălecând din şa. E Lixi, una dintre organizatoare, cea mai hard enduro avocată din judeţ, fata care verifică încă o dată traseul. Împreună cu prietenul ei, Paul Harpa, vor fi nevoiţi toată ziua să rezolve probleme care apar ad-hoc: se strică motoare, rămân fără combustibil, alţii se rănesc. Deocamdată, e totul în ordine, sus la pensiune, de-abia s-a încheiat startul. În jumătate de ceas, încep să vină experţii de la „B”, se grăbesc, trag tare pentru timp. Apoi, primul „profi”, care trece de la A, vine ca fulgerul şi sare în pantă. Se aude motorul chinuindu-se, apoi riderul coboară la vale, în timp ce Ciprian Florea îi arată ruta uşoară: „The chicken line, to the right”. Tânărul refuză, se încăpăţânează şi trece de-abia a patra oară. Pe panta abruptă, nimeni nu e scutit de surprize, iar Remus Suciu învaţă pe propria piele de ce e bine să stai în spatele brazilor când e nevoit să se ferească din calea motoarelor aproape imposibil de stăpânit. „Watch out!”, strigă riderul cu numărul 10, în timp ce colegul meu repetă: „No! No! No!” Ambalate la maxim, cauciucurile muşcă din drum şi împroaşcă bucăţi de piatră cu bulgări de pământ. E dureros şi să fii spectator. Sub rideri, motocicletele devin nărăvaşe: sar, alunecă, se răsucesc periculos, iar riderii fac acrobaţii şi execută căderi spectaculoase. KTM-urile se zvârcolesc ca apucate şi, ca să rămână în şa, băieţii se ajută înnebuniţi de picioare şi ţin strâns pumnii pe coarne. Sus, opresc motorul şi, pentru câteva secunde, privesc în vale uimiţi. Au reuşit. De sub alţii, motoarele sar şi se trântesc în pădure, în timp ce enduriştii fac mişcări caraghioase în încercarea de a nu aluneca la vale. Bence Hollo se ridică anevoie. Îl întreb cum e, dar riderul din Ungaria nu reuşeşte decât să clatine capul şi să icnească, după care încearcă să repornească bestia care l-a trântit. „Mai încerci?”, îl întreabă Ciprian şi tânărul arată nu. Staff-ul coboară în traseu, să-l ajute să tragă de motor către intrarea spre ocolitoare. Nu apucă bine de roată, când de jos alt rider vine întins, iar cei doi sar pe margine să se salveze. „Mă, nu mai trimite!”, urlă Florea, în vale, dar, în câteva secunde, alt concurent vine la deal şi ne împrăştie ca pe potârnichi. Acum cu toţii strigăm disperaţi către cei din CP: „Nu le mai daţi drumul! Băi! Nu le mai daţi drumul!”.
Enduro euro-pădurenesc
Panta pe care cu greu un om poate sta în picioare, s-a dovedit piatra de încercare pentru rideri şi prea puţini au reuşit să urce speciala din prima încercare. Sătui de bombardamentul cu pietre, coborâm în vale, la CP, unde e soare, frumos şi riderii ajung noroiţi din cap până-n cizme. Noroi din care împart cu generozitate şi ziariştilor şi organizatorilor. Alida Florea şterge la greu fişele de concurs de noroi. E pasionată de sporturile extreme şi vine an de an să dea o mână de ajutor. Fie că-s la A, ori la B, traseul a rupt de efort participanţii, dar exact asta le place la nebunie. „Foarte bine e!”, zice Marius Muntean, de la FM Racing, salută scurt şi intră cu viteză în pădure. În urma lui, un grup de rideri străini îşi trag sufletul şi, în timp ce li se capsează tichetele, încearcă să explice că unul dintre ei e „Lost in the pădure”. Chiar aşa! Bărbatul gesticulează larg: „Today is beautiful, frumos, frumos…” Ei bine, Joost Van Hofstraeten m-a surprins cu cuvintele lui în română, până să înceapă în engleză: „Fac parte din echipa Belgiei. Sunt pentru prima data la Enduro Panorama, ştiu câteva cuvinte în română pentru că venim deja de 10 ani în ţara voastră. Suntem câţiva prieteni care venim la plimbare, dar e prima dată când ne-am înscris în competiţie. E extrem de greu, dar e minunat!” Andrei Botoacă, de la clasa A, trage tare: „E totul în regulă, a fost cam greu la primele CP-uri, dar acum încep să recuperez.” Nemţii sunt frânţi, dar cu chef de glume: „Ich spreche nur Deutsch or Rumanisch”, în schimb un suedez turuie fericit: „E cu adevărat frumos, vremea e minunată, cursa, la fel”. Nici nu descalecă de pe motoare, doar arată către sticlele cu apă: „Greu, foarte greu. Primul şi al doilea CP au fost cele mai grele probe prin care am trecut, dar e minunat şi îmi place”, zice un austriac. E pentru a doua oară înscris la Enduro Panorama, dar a venit la enduro în ţară de vreo zece ori: „Ne simţim bine aici, mai venim”. Tot din Austria, un rider îşi şterge broboanele de pe frunte şi zâmbeşte: „E perfect, e cam alunecos, de asta e dificil. România e foarte frumoasă”. Are bluza ruptă şi trage aer adânc înainte de a apăsa acceleraţia şi de a intra gonind pe speciala de la A. În urma lui, un rider clipeşte des încercând să-şi cureţe ochii: „Sunt din Olanda, ţară plată, fără munţi. Indiferent ce spun la ştiri, România e frumoasă şi noi ştim pentru că noi venim aici în fiecare an. E minunată, o iubim. Dealurile, totul, natura e minunată, sălbatică în multe locuri. Am prins vreme bună, dar cursa e cam grea. Îmi e greu fără bere”, glumeşte olandezul. Ei sunt doar o parte dintre străinii care îşi programează concediile în funcţie de deciziile celor de la Clubul Moto Haita şi care invadează la început de mai Ţara Pădurenilor, împreună cu familiile şi cei din echipele tehnice. „Sunt peste o mie de oameni care vin aici odată cu competiţia, aproape se dublează populaţia satului, câştigă cei care au pensiuni în zonă, magazine, sătenii, iar Ghelariul iese din anonimat. Nu multe aşezări din ţară se pot lăuda cu faima pe care am dobândit-o noi în lumea acestui sport extrem”, spune Sergiu Ţenţ, proprietarul pensiunii unde este instalată tabăra moto. După patru zile de competiţie, străinii ocupă primul loc pe podium: germanul Philipp Scholz(clasa A), polonezul Maciej Loboz(clasa B) şi austriacul Leon Straser(clasa C). Organizatorii sunt mulţumiţi: „Foarte reuşită ediţia cu patru zile aşa că am decis să rămânem la formatul acesta şi pentru 2017. Mi-a spus un rider de la clasa A că ziua de vineri a fost cea mai grea din cei 30 de ani în care face enduro, iar cea de sâmbătă, cea mai frumoasă”, povesteşte Paul Grecu. Dintre cei înscrişi, circa 60% au reuşit să termine competiţia.
Arta adrenalinei
Nu doar pasionaţii de sporturi extreme aşteaptă să participe la Enduro Panorama. Competiţia e şi preferata fotografiilor şi a operatorilor care obţin imagini de o mie de cuvinte bucata: „E spectacol, adrenalină şi culoare. Îmi place să-i văd pe piloţi împlântaţi în noroi şi nu am nici o problemă să stau în glod şi să mă murdăresc şi eu. Îmi place sentimentul pe care îl am seara când îmi curăţ aparatul şi descarc fotografiile. Efortul fizic al unui fotograf la enduro e mult mai mare, dar merită pentru că obţii spectacol din mai multe elemente: e apă, noroi, expresia riderului, aburii care ies din motoarele încinse, stropii care sar, cerul, natura, bolta pădurii, e un sport care te lasă să creezi mult mai mult decât altele”, spune fotograful săptămânalului Replica, Remus Suciu. Operatorul competiţiei, Cristian Tăbăcaru, s-a îndrăgostit de enduro de la primele cadre: „Uit de toate când sunt acolo, cu ei. Senzaţii tari, în şa! E altceva! Îmi place şi să montez imaginile de la enduro: de multe ori, riderii se mişcă atât de rapid încât trebuie să-i dai omului slow motion ca să priceapă ce se întâmplă acolo.” De câţiva ani, Enduro Panorama strânge şi pasionaţi de fotografie, oameni care se dau peste cap să se învoiască de la lucru şi să facă rost de transport ca să ajungă pe traseu. Unul dintre ei este Marius Peptan: „Fotografiez cursele de enduro dintr-un singur motiv: nu mă lasă soţia să particip, aşa că am ales să fiu legat de acest sport prin fotografie. Glumesc. Sau nu. La enduro, mă atrag mai multe aspecte: spectacolul, concurenţii care sunt în continuă mişcare şi sunt mai greu de fotografiat. Găseşti peisaje şi perspective uneori spectaculoase, nici o cursă nu este la fel, iar multitudinea de participanţi fac mai atractive cursele. Când reuşeşti să ajungi pe traseu, complexitatea acestuia te face să vrei să fii în şaua unui motor, dar eu nu mă pot dezlipi de peisaj, mai ales cu speranţa că voi avea parte de cadrul perfect.” Şi Helga Landt, o tânără deveancă pasionată de fotografie, a fost câteva zile pe traseu: „Andrenalină şi artă. Fiecare clipă cuprinde în ea o întreagă eternitate şi fiecare imagine un întreg univers. Enduro 2015 şi primele mele fotografii cu motoare. De atunci a trecut o veşnicie şi câteva zeci de mii de fotografii. Sunt vânătoare a clipei şi imaginii. Enduro 2016 – 1.000 de fotografii, 1.000 de clipe, 1.000 de imagini, 1.000 de cadre. Cu tot ce a fost mai frumos: motoarele, pădurile, costumele, potecile de munte, oamenii, zidurile de marmură. Totul. Şi, mai mult, a fost sentimentul prieteniei.”
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.