Agricultura de lângă casă 2016. Un cocktail de primăvară cu legume hibride, vreme rea şi şniţele de salcâm

“Mai e Rai” zice o zicală populară care descrie luna de sfârşit a primăverii plină de flori şi vegetaţie exuberantă. Însă în 2016, această perioadă pare un pic prea departe de “grădina idea­lă”: temperaturile scăzute, ploile dese şi grindina fac ţăranii să ofteze atunci când îşi aruncă privirea spre câmpuri. În pieţe, răsadurile se vând greu, pentru că gospodinele nu pot intra la plantat, iar culturile sunt deja afectate de vremea capricioasă. 

Vremea rea dezvoltă tehnologia “răsadurilor lungi”

În Piaţa Centrală a Devei, zeci de comercianţi rămân cu răsadurile nevândute: “E an prost 2016, până acum. Când ne-am grăbit şi noi să facem solarii, să îngrijim seminţele, ne-am trezit cu ele la piaţă că le ţinem o zi după alta, pentru că oamenii nu au când să le pună în pământ. Îs prea multe ploi şi răsadurile în loc să ajungă pe câmp, se tot lungesc, de-am ajuns să avem în cutii roşii de semănat şi de 30 de ţanti. Greu le mai cumpără cineva”, se plânge o băbuţă din Lugoj, care dă firul de roşie cu 50 de bani, iar pe cel de ardei cu 30 de bani. La ţară, sătenii sunt nevoiţi să se strecoare printre două reprize de ploaie ca să reuşească să lucreze grădinile. Dacă anii trecuţi erau cam gata la munca cu răsadurile, acum e chin de-a dreptul: “Am stat cu răsadurile nepuse câteva zile, până s-a făcut o leacă de soare şi s-a uscat o ţâră pământul să putem ieşi cu sapele. N-am pus în pământ roşii aşe de lungi tătă viaţa mea. Nici nu şedeau bine de le puneam oblu, aşa că le-am aşezat o ţâră înclinate şi le-am acoperit şi primul rând de frunze cu pământ că or da rădăcini de acolo”, spune o nană, care îi învaţă şi pe alţii să facă asemenea, după ce a văzut că răsadurile ei s-au prins. Alţii au rămas mult în urmă cu munca în grădină, unde nu au putut intra din cauza pământului prea umed.

Nicicum nu-i bine! Bate piatra, după ce plantezi

Însă nici cei care le-au pus nu sunt prea norocoşi, povesteşte Aurelia Homorodean: “O stat ploaia două zile la noi – în prima am şezut să se zvânte ţărâna, în a doua, am ieşit tăţi la pus de răsaduri – roşii, varză, ardei, gogoşari, vinete, conopidă. Am plantat vreo 300 de fire în câteva ceasuri. De cu sară s-or pornit ploile, o bătut piatra şi acum tăte s-or năcăjit şi-s cu tulpina plecată, pe lângă alea de sunt acoperite de apă”.

Roşiile bunicii erau pitice, iar răsadurile “home-made”

Nu doar vremea-i diferită, ci şi vremurile. Aurelia Homorodean are 83 de ani şi povesteşte că în copilărie totul era altfel: “Atuncia nime nu cumpăra răsaduri, că nu prea aveai cu ce mere la oraş după ele – ţi le făceai tu cum puteai, ţineai sămânţă de la un an la altul şi cum era iarna pe plecate, le semănai în oale şi le ţineai în fereşti să bată lumina. Nu se puneau atâtea fire ca acuma, că oamenii se mulţumeau cu alte mâncăruri. Când eram copilă, roşiile erau micuţe, micuţe, o ţâră mai mari ca cireşele, nu cât pumnul cum sunt acum. Erau aşe de mici de nici bulion nu puteai face din ele. Le tăiam în jumătate, le puneam pe lemn şi se uscau la soare. Când erau bine zvântate, le adunam într-un trocuţ, le puneam în cămară şi aşa le foloseam la mâncare”, îşi aduce aminte femeia. După război, încet-încet, au apărut roşii tot mai mari, iar ţărăncile au început să facă bulion şi să mai usuce doar seminţe pentru răsaduri.

Din roşii « descântate » nu faci răsaduri

După 1989, o parte au început să-şi cumpere firele pentru plantat din pieţe, alte ţărănci şi-au păstrat obiceiul de a face propriile răsaduri. Acum câţiva ani au apărut însă problemele: “Să mă bată focul dacă m-am mai priceput să pui răsaduri. Cu cât era roşia mai faină şi mai mare, de-ţi era mai mare dragul să te uiţi la ea cât era de rumenă, cu atâta ieşeau firele mai amărâte şi unele nu făceau roşii defel. Dup-aia am ascultat la televizor că nu ştiu cum le-or făcut în laborator ca să nu mai poţi lua sămânţa, să trebuiască s-o cumperi de la ei. Le-or descântat bag sama, ce le-or fi făcut”, e nedumerită Doiniţa Petru. Cei mai mulţi săteni au păţit la fel, aşa că majoritatea îşi fac în luna februarie drum către oraş să-şi cumpere seminţe, ori în luna mai ca să-şi ia răsaduri. Ca să ai de toate felurile de verdeţuri, laşi, în piaţă, până într-o sută de lei.

Soiurile hibride obligă sătenii să cumpere seminţe din Olanda

Raluca Covătaru

Specialiştii sunt cei care pot “dezle­ga” misterul în privinţa răsadurilor. Inginerul horticol Raluca Covătaru spune că este vorba de soiuri hibri­de: “Dacă recoltezi sămânţa, planta care se dezvoltă din ea are o producţie foarte slabă şi este un fir care nu are deloc vigoare. Majoritatea seminţelor sunt aduse din Olanda, există şi la noi, în România, o bază de seminţe, prin Buzău, dar cei de acolo nu pot susţine producţia din ţară”. Tânăra lucrează de ani de zile la nişte ferme private, unde a decis să folosească altoirea: “Pentru o parte din ce producem, de exemplu, la roşii, cumpărăm altoiul şi portaltoiul. Urmează un procedeu de calusare – se unesc cele două părţi într-un mediu controlat. Este o tehnologie olandeză şi noi cumpărăm de la cei care au în spate peste 100 de ani de cerce­tare în domeniu. Aceste răsaduri sunt mult mai rezistente la boli, planta este viguroasă şi ajunge până la 12 metri, cu 24 de ciorchini pe tulpină. Este vorba de o cultură hidrofonică în sistem intensiv. Aceste roşii au un ciclu de viaţă de opt luni pe an, care începe în fe­bruarie şi o producţie efectivă de cinci, şase luni.” Tehnologia de producere a legumelor altoite a deschi­s perspectiva obţinerii unor producţii mai mari, sigure şi de calitate. Fermele au însă şi o seră-înmulţitor unde, în caserole mici cu substrat, se aşează seminţe în prima parte a lunii fe­bruarie, după care, când se dezvoltă, se face replicarea în cutiuţe mai mari. În circa 60 de zile, sunt gata de plantare, iar, în aprilie, sunt deja aşezate în solarii. “Chiar şi aceste seminţe folosite de noi pentru a obţine solarii sunt tot soiuri hibrizi. Din câte ştiu eu, România mai are o singură bază de seminţe autohto­ne şi poate se mai găsesc soiuri vechi pe la bătrânii din sate”, explică Raluca Covăţanu.

Dar de un şniţel de salcâm ce spuneţi?

Vremea capricioasă a dat peste cap şi calendarul producătorilor de siropuri şi dulceţuri.
Preşedinta Asociaţiei Producătorilor de Produse Tradiţionale şi Ecologice din judeţul Hunedoara, Tatiana Rovinar, lucrează deja în aceste zile la dulceaţa de căpşuni: “În primul rând, în luna mai, se fac produsele din soc şi salcâm. Din soc, iese un sirop minunat deşi cele mai multe românce folosesc florile doar pentru socată. Din florile de salcâm, nu se face doar sirop, iese şi o dulceaţă grozavă, asemănătoare celei de trandafiri”. În alte gospodării, se fac şniţele cu flori de salcâm, după ce acestea se spală, se dau prin făină şi ou, apoi se aşează în ulei până se rumenesc. După prăjire, precum un schelet de peşte, codiţa florilor se scoate uşor şi restul este gata de mâncat. Gustul deosebit al florilor de salcâm dă o savoare specială acestei reţete. Pentru siropul de soc, Tatiana recomandă zdrobirea florilor împreună cu câteva felii de lâmâi în coajă, cu ajutorul unei linguri de lemn. Se toarnă peste apă fierbinte, apoi vasul se acoperă cu pânză, iar a doua zi se scurge amestecul foarte bine şi, pentru fiecare litru, se adaugă un kilogram de zahăr, care se amestecă treptat: “Eu folosesc la două kilograme de flori rupte de pe lujer, câte trei feli mărişoare feliate. Apa obţinută de pe ele se fierbe în zahăr până capătă consistenţa potri­vită. Siropul de soc se poate amesteca cu cel din muguri de brad, care tot în mai se face, amestec la care merge de minune şi o mână de cimbrişor. Tot în mai, se fac dulceţurile de căpşuni şi frăguţe, dar în acest an dulceaţa de nuci verzi va fi o problemă, pentru că zilele friguroase au dus la îngheţarea florilor de nuc, care au căzut. Îmi pun nădejdea în căpşuni, care nu sunt atât de delicate. Eu le fierb de trei ori şi ultima oară adaug şi zeama de la două lămâi. Cine îşi doreşte o savoare mai deosebită o poate obţine adăugând şi câteva fire de mentă. Tot anul acesta voi încerca dulceaţa de nuci cu piper roşu.”