Nu vă mai plângeţi! Luaţi exemplul Eugeniei Codrea! Femeia care a luat la trântă destinul din scaunul cu rotile

O deveancă de 60 de ani ne demonstrează că orice tragedie a vieţii poate fi depăşită. Cu o singură condiţie: să nu te laşi. Paralizată în urma unei poliomielite pentru care nu exista vaccin în vremea copilăriei sale, lovită de cancer, Eugenia găseşte puterea să râdă şi să muncească pentru persoanele cu handicap din judeţ. 

În ciuda vieţii grele pe care a avut-o, Eugenia Codrea nu s-a lăsat bătută şi-a ajuns preşedinta celei mai importante organizaţii pentru persoane cu dizabilităţi din judeţ

Se plimbă prin oraş şi râde. Se salută cu toată lumea şi glumeşte. Vecinii o tachinează, la rândul lor: „Dacă mai dau de tine şi-a treia oară, Eugenia, dai de băut!” Eugenia Codrea are 60 de ani, dar n-a mers pe picioarele ei niciodată. E una dintre miile de persoane cu handicap din statistici. Un copil nebunatic care-a uitat să îmbătrânească şi care, din scaunul cu rotile, a luat la trântă viaţa, ori mai degrabă boala şi moartea. Nu împlinise încă un an, când o poliomielită în faţa căreia Eugenia nu avea apărare a azvârlit-o la pământ şi-a lăsat-o paralizată pe viaţă. „Nouă luni aveam: atunci pornisem în picioare un pic. Vaccin nu făcusem, că în ’56 nu era un vaccin pentru aşa ceva. Tocmai de asta nu sunt de acord cu chestia asta: «Dom’le, eu nu-mi vaccinez copilul.» Că, uite, se poate întâmpla ca la mine. Da, se întâmplă şi invers, efecte adverse ca urmare a imunizării, însă tind să cred că şi din cauza părinţilor, care ar trebui să respecte întocmai indica­ţiile medicale pentru ca vaccinul să aibă doar efectele pozitive aşteptate”, spune Eugenia.

„Urcam scările spre clasă pe fund”

A făcut şcoala la Craiova şi zice că acolo a învăţat să se descurce. Că dacă era într-o şcoală normală habar n-avea ce şi cum să ceară de la viaţă. „La şcoală mă târam pe jos, pentru că aveam clasa la etaj. Urcam scările pe fund. În genunchi n-am putut să merg niciodată, că am avut şi o luxaţie de şold, dar nemergând, ca să se vadă că şchiopătez sau că-mi arunc piciorul, medicii n-au observat nimic. Ţin minte că ieşeam noaptea în curte, la şcoală, la Craiova, mergeam şi furam morcovii din grădina şcolii şi-i mâncam. Eram numai fete şi toate cu probleme: unele cu

Reţeta reuşitei: perseverenţă pe pâine. Şi-un zâmbet.

handicap fizic, altele şi un pic de retard mintal…” Nu poate să spele un geam, nu poate face o prăjitură, dar îşi face mâncarea ei, strictul necesar: „Am avut un prieten zece ani, nu ne-am înţeles, ne-am despăr­ţit normal, frumos… Sun­tem prieteni încă. El nu avea niciun fel de probleme de sănătate, era cu zece ani mai mic ca mine şi m-a învă­ţat să fac multe de una singu­ră. Uneori îl rugam: «Hai, fă aia…», iar el spunea: «Nu, fă-o tu, că poţi!» Pe moment refuzul lui mă înfuria, dar acum îmi dau seama cât bine mi-a făcut reacţionând în felul ăsta. De-asta spun că experienţele de viaţă te învaţă… Orice şut în fund, te trimite mai înainte!” După clasa a opta n-a mai făcut studii în plus. Mama ei a considerat că n-ar avea niciun sens, din moment ce Eugenia, oricum, n-ar fi putut să aibă niciodată un serviciu.

Să-ţi iei viaţa în propriile mâini

În 2002 şi-a luat viaţa în propriile ei mâini şi a avut curajul să nu mai rămână singură. „Mama şi tata m-au conside­rat întotdeauna bolnavă şi au fost convinşi că eu nu voi putea să am niciodată o familie. Sigur, copii ştiam că nu pot să fac, însă după ei, era mai bine să rămân pentru totdeauna… doar eu”. Eugenia n-a acceptat, însă, verdictul familiei. Era prea bătăioasă ca să se lase învinsă de nişte vorbe. A vândut casa şi şi-a cumpărat un apartament la o aruncătură de băţ de Asocia­ţia Persoanelor Handicapate Neuromotor. Aşa poate supra­veghea mai bine lucrurile. Recunoaşte că la început n-a avut niciun pic de încredere. Era în 1990 şi a auzit că persoanele cu handicap au de gând să se organizeze într-o asociaţie care să le apere drepturile. S-a dus şi ea pe holul de la Pri­mă­rie, unde urma să aibă loc adunarea generală: era singura persoană într-un scaun cu rotile.

Eugenia, piatra din capul unghiului

„Să vezi că toată treaba asta va muri exact aici, unde a început”, şi-a zis Eugenia în gând. Iniţiativa hunedorenilor şi-a lui Octavian Bogdan avea să fie, însă, una de succes. Iar deveanca urma să joace un rol important în această poveste. După ce s-a înfiinţat asociaţia, Eugenia era nelipsită de la activi­tăţi: era perioada când organizaţia primea tiruri de ajutoare, iar Eugenia făcea de toate. Tot ce era nevoie şi mai ales la sortat de donaţii lucra. Apoi erau toate activi­tăţile de socializare, vizite la domiciliu, pachete, concursuri, aniversările lunii… Eugenia nu lipsea de la niciuna dintre ele. Nici n-ar fi avut de ce să nu vină: găsise aici un fel de o a doua familie. Când Octavian Bogdan, hunedo­reanul inimos care-a pus ba­zele asociaţiei n-a mai putut să vină la Deva, Eugenia i-a luat locul. Tocmai ea, cea care se îndoise atâta la început, devenea acum piatra de temelie a organizaţiei şi preşedinta pe întreg judeţul. A continuat ceea ce începuse Bogdan cu aceeaşi dăruire până când, în urmă cu aproape un an, a început să aibă probleme de sănătate. Când şi-a făcut anali­zele, verdictul a fost unul tragic: cancer la sân.

„Am simţit cum se scurge viaţa din mine”

Pentru Eugenia Codrea a urmat un coşmar: tratamentul dur cu citostatice care, cât e ea de puternică, a trântit-o bine de tot. „Anul trecut, în iunie, m-am operat la sân. Medicii au trimis o biopsie la Cluj, iar în septembrie am început citostaticele, până în 25 ianuarie. Opt serii, care m-au terminat. Aş mai face zece operaţii, dar o serie de citostatice, deloc! O lună jumate am băut numai apă, că nu puteam mânca. Nimic nu mă durea, dar la ultimele serii am simţit că se scurge viaţa din mine. Atunci m-am dus la spital, că nu se mai putea! Şi-am stat internată trei săptămâni. Când m-am întors acasă am constatat că, stând atâta vreme în pat, nu mai pot să mă mişc. Mi s-au atrofiat muşchii atât de tare, că nu puteam să duc nici sticla cu apă la gură! Noroc cu frate-meu: s-a mutat la mine ca să mă ajute, am făcut o săptămână kinetoterapie, iar apoi a trebuit să-mi revin. Şi acuma prin casă mai face el, iar eu comand (râde amar). N-am avut încotro. Dar nici acum nu sunt recuperată complet. Dacă ghidonul de la scaunul electric ar fi un pic mai într-o parte şi eu aş cădea, n-aş mai putea să mă ridic. Pentru că poliomielita mi-a afectat piciorul stâng şi mâna dreaptă. A fost greu, cancerul ăsta aproape că m-a dărâmat urât de tot. Mai merge reportofonul ăla (râde)? Că dacă merge, nu mai zic nimic!”

Căi de acces pentru cei fără mâini şi picioare

Cât a lipsit de la asociaţie i-au ţinut locul Rozalia Cristea şi Felicia Bedea, care i-au fost aproape ca două surori şi cărora Eugenia le este, în fiecare clipă, recu­noscătoare. Pentru ele şi pentru cei peste 1.000 de membri ai asociaţiei, ştie că n-are cum să se oprească. Era subţirică şi frumoasă înainte, aşa că nu-i de mirare că-i vine să spargă oglinda, cum recunoaşte hâtru şi puţin înciudată. Da, a avut momentele ei de cădere şi, dintr-o fire deschisă, veselă şi optimistă, recunoaşte că şi ea a ajuns la capătul puterii şi-al credinţei. Acum râde iar, ceva mai întremată. Zice că pentru nesăbuinţa şi necre­­­d­in­ţa ei şi-a cerut iertare şi e gata să-şi ducă crucea, care n-a fost una uşoară, mai departe. De altfel, nu o dată prietenii au glumit pe seama forţei ei fizice şi sufleteşti: „Înainte aveam un scaun din ăla manual, cu trei roţi. Ca să mergi, trebuia să tragi mereu de manetă, aşa că unii îmi ziceau: «Băi, Eugenia, eu nu mă pun niciodată cu tine, că tu de-mi dai una, mă nenoroceşti!» Astăzi, problemele de care continuă să se lovească şi cu care are de gând să se lupte, odată ce-o să iasă din marasmul ăsta al bolii care-a încercat-o, sunt legate de lipsa rampelor de acces: „Foarte puţine instituţii au rampe utili­zabile. Unele sunt făcute doar aşa, ca să dea bine şi să fie estetice, iar multe nu au deloc. Eu şi la mine la bloc a trebuit să-mi fac singură, iar un vecin chiar şi aşa a fost nemulţumit. I-am zis: «Bine, eşti nemulţumit? Atunci află că asociaţia de proprietari e obligată prin lege să-mi facă rampă, pe banii ei. Dacă vrei, eu o pot sparge oricând…» De magazine nu mai zic nimic… Stau şi mă uit în vitrine de pe trotuar, că înăuntru nu am cum să ajung…” Eugenia, însă, n-are de gând să se oprească. Dacă şi-a tăiat drum pentru ea în viaţă, pe poteca asta aspră şi neumblată, sigur va găsi ea o soluţie şi pentru ceilalţi…