Studenţii de după gratii

Un fost campion naţional la culturism şi un fost ONG-ist, ajunşi la puşcărie pentru tentativă de omor calificat, respectiv înşelăciune, fac facultatea chiar în închisoare. Specializarea? Comunicare şi relaţii publice. Amândoi sunt propuşi pentru evaluare în comisia de eliberare condiţionată, care se va întruni în luna aprilie şi ambii „speră din tot sufletul” să-şi recapete libertatea, iar luna mai să îi găsească acasă. Cei doi fac facultatea ca să-şi umple timpul, dar şi pentru a avea o şansă în plus, după ce vor ieşi din închisoare.

Florin Severus Popa are 37 de ani, dintre care pe ultimii patru i-a petrecut în puşcărie şi e student anul al doilea la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Administraţie Publică, secţia Comunicare şi relaţii publice – Universitatea „Vasile Goldiş”, din Arad. Un singur moment de impulsivitate l-a costat ani din viaţă. A fost arestat pentru complicitate la tentativă de omor calificat şi a ajuns după gratii, lăsând acasă soţia şi cei doi copii, care pe atunci aveau 8, respectiv 9 ani, plus o afacere prosperă în comerţ şi o pensiune turistică la Straja. Incidentul care l-a trimis la închisoare s-a petrecut în Uricani, oraşul de unde e el. Zice că numai câteva secunde au fost suficiente pentru a-i schimba viaţa, în momentul în care, circulând cu maşina prin Uricani, a intervenit într-o bătaie de stradă, victima – înjunghiată cu o şurubelniţă – fiind chiar fratele unui bun prieten de-al său. „Băiatul respectiv a avut nevoie de 8 zile de spitalizare, s-a operat, iar acum este bine. Făptaşul a primit opt ani de închisoare. Eu am primit şapte ani jumate”, mai spune Sever Popa.

Mai are câteva luni până la momentul evaluării de către comisia de eliberare condiţionată şi, la fel ca şi „colegul” lui de penitenciar, dar şi de facultate, Alin Ciprian Nuţ, acum „boboc” la aceeaşi specializare, numără zilele până când îşi va recâştiga libertatea. Pentru asta trebuie să fi avut rapoarte de incidenţă, să fi muncit şi să fi participat la activităţi socio-educative pe parcursul anilor cât a privit cerul de pe fereastra celulei. Florin zice că le-a făcut pe toate: a făcut muncă fizică, activităţi socio-educative, ba a şi curăţat de zăpadă gazonul Stadionului „Michael Klein” din Hunedoara. În plus, a fost inclus ca „turist de o zi” pe lista celor care au avut norocul să viziteze cele mai importante obiective turistice din judeţ – Castelul Corvinilor, Rezervaţia de zimbri de la Haţeg, Parcul Dendrologic de la Simeria – în timpul „ieşirilor în comunitate”, menite să păstreze legătura cu viaţa adevărată, desemnată sec de cuvântul „societate”. A fost evidenţiat, ba chiar i s-a permis şi o învoire de 24 de ore, pentru a merge până acasă. De frică să nu întârzie câţiva ani în plus după gratii, „s-a întors ceas” la poarta penitenciarului.

Monitor sportiv în închisoare

„Aici fiind mandatul destul de mare prea multe ocupaţii nu avem. Eu merg în fiecare zi la lucru: sunt monitor sportiv, ceea ce înseamnă că am grijă de sala de sport, adică stăm în permanenţă cu deţinuţii în sală şi le arătăm cum trebuie să folosească aparatele. E o muncă de opt ore: de la 8 la 12, apoi o pauză de masă de două ore, şi din nou, de la 14 la 18. Am destul timp seara, aşa că m-am gândit să-l valorific cumva. În plus, am nişte cunoştinţe care lucrează în domeniul publicităţii şi aş vrea să mă asociez cu ele, poate, când voi ieşi de aici”, povesteşte Sever. Cea care îi face rost de cursuri este soţia lui şi şeful de an, cu care mai ţine legătura, în condiţiile în care deţinuţii au dreptul la 30 de minute de convorbiri telefonice, în fiecare zi, cu câte zece numere alese chiar de ei. Dacă eşti închis aici, poţi schimba numerele de la o zi la alta, suficient este să anunţi cu o seară înainte. La examene, fiecare dintre cei doi deţinuţi este însoţit de câte doi poliţişti. „La început… ce să vă spun… era un pic aşa… Statutul ăsta de deţinut… Mai întâi, colegii n-au ştiut. Cei doi poliţişti care veneau cu mine stăteau în ultima bancă, iar colegii au crezut că sunt şi poliţiştii studenţi, la rândul lor, până într-o zi când un profesor a întrebat şi a trebuit să îi spun. La început colegilor le-a fost teamă. Asta până am început să comunicăm şi să ne cunoaştem. Acum mă susţin şi chiar mă ajută în privinţa cursurilor”, mărturiseşte Sever.

Alin adaugă că mai greu de acceptat este faptul că lumea te priveşte ca pe un criminal, ca pe un infractor. Şi mai adaugă că e imposibil să le explici tuturor circumstanţele în care ai ajuns aici, detalii care ţi-ar aduce o eventuală reabilitare în ochii lumii. Acum Sever speră din tot sufletul să ajungă acasă şi să-şi vadă, pur şi simplu, de familie şi să nu mai aibă probleme niciodată. Mai mult, zice că îşi doreşte foarte mult să reuşească să îi păzească pe băieţii lui de ispitele şi patimile care i-ar putea arunca, la un moment dat, dincolo de porţile închisorii. De fapt, ar vrea ca niciodată altcineva de la el din familie să nu mai ajungă în detenţie.

Cea mai importantă e familia

Când îl întrebi de note, Sever Popa râde, cum îi e felul, şi zice că nu are medii chiar aşa de rele. A luat el 5 la „Introducere în sociologie”, dar în schimb are 10 la „Dreptul comunicării”.
În urmă cu câţiva ani, Alin Nuţ, în calitate de preşedinte al Asociaţiei Amigos, organiza baluri pentru boboci şi tot soiul de alte evenimente pentru tineri. Mai avea şi o firmă de publicitate, avea franciza unei alte reviste, aşa că se descurca. Se descurca bine, dar mai ales era ocupat. Nu mai avea timp de familie, în special de mama lui, avea tot timpul diferite obiective în cap şi era, cumva, setat pe ele. Nu lăsa nimic să îl oprească, nu asculta niciun sfat, nicio părere diferită de a lui. Povesteşe cum, în 1998, când era preşedintele unei asociaţii de tineret, Asociaţia „Amigos”, a înmatriculat nişte maşini, iar justiţia l-a trimis după gratii, împreună cu alte patru persoane, pentru că ar fi eludat taxele vamale. O parte dintre cei condamnaţi în dosarul respectiv s-au eliberat deja, în timp ce doi dintre deţinuţi au rămas, deocamdată, după gratii. Alin Nuţ a fost condamnat la trei ani şi jumătate de închisoare. Detenţia a venit ca un trăznet şi i-a bulversat complet viaţa, schimbându-l radical, după cum el însuşi recunoaşte. Abia după ce a avut timp, foarte mult timp de gândire şi libertate aproape deloc, deşi are la dispoziţie o cameră cu televizor, acces zilnic la telefon, trei mese calde pe zi şi un magazin de unde îşi poate lua cam tot ce îşi doreşte, Alin a aflat abia acum că, dintre toate, cea mai importantă e familia.

După gratii, timpul “se dilată”

Adaugă că se consideră vinovat. Vinovat, pentru că în povestea asta, care pentru el a presupus o condamnare de trei ani şi jumătate de închisoare, nu suferă doar el, ci şi sora şi mama lui, care l-au susţinut cum au putut, după ce el a încetat să mai fie cel care aducea banii în casă. “Eu i-am condamnat pe ai mei la un greu mai mare decât cel pe care l-am suportat eu aici, iar referitor la facultate… Am aflat despre Sever, am aflat de la serviciul socio-educativ că se poate şi… timpul aici, la penitenciar, are o altă dimensiune. Se dilată enorm, aşa că încercăm să ne agăţăm de câte ceva care să ne ţină ancoraţi de «afară». Mie mama îmi aduce cursurile. Sunt în primul an, la aceeaşi facultate ca şi Sever, iar emoţii sunt, desigur, dar sper să fie bine”, mai adaugă tânărul de 33 de ani. Zice că, până acum, s-a lovit de multe ori de faptul că nu avea studii superioare în domeniu, aşa că specializarea asta, îi vine ca o mănuşă. În afara studiilor, însă, Alin Nuţ a muncit la pază, la arheologie, şi zice că era sănătos să te mişti, să mai ieşi din penitenciar, era bine să ai o activitate, să vii obosit şi să poţi să dormi un somn fără vise, un somn odihnitor, dat de munca fizică. Cât timp i-a păzit pe ceilalţi deţinuţi care săpau pe şantierele arheologice, graţie faptului că Alin este încadrat la regimul „deschis”, a aflat o mulţime de lucruri uluitoare despre istoria de acum sute sau mii de ani a locurilor din apropiere. A fost însă imposibil să le pună cap la cap, aşa cum se cuvine. Unul ca el nu avea prea multă libertate de mişcare şi nici dreptul de a interacţiona cu persoanele aflate în apropiere. După ce s-a terminat munca pe şantierele arheologice, ca să îşi ţină mintea ocupată, s-a apucat de un curs care îi va permite să obţină certificatul ECDL.

Cum e când îţi este dor de orice

Dacă unii fac orice ca să ajungă în închisoare, pentru că afară nu sunt în stare să aibă o casă şi să-şi achite facturile, aşa cum face toată lumea, cei doi spun că chiar şi aici poţi găsi motive pentru care să fii mulţumit: că eşti sănătos, că nu eşti handicapat, aşa cum sunt copiii pe care Alin i-a văzut în timpul unei vizite la un centru pentru cei cu nevoi speciale şi că “omul sfinţeşte locul”, iar pentru ei relaţia cu cei care îi supraveghează este una excelentă. Despre unele lucruri pe care le-au trăit în închisoare vorbesc puţin sau deloc. Zic că în Penitenciarul de la Bârcea Mare “e bine”, comparativ cu Aiud sau Jilava. Nu spun mai multe şi reacţionează diferit: Florin râde, Alin priveşte trist, iar în spatele tăcerii lor poţi să-ţi imaginezi orice. Îi întrebi ce-ar mai fi de spus, de adăugat, iar Alin zice că, în puşcărie, ajungi să-ţi fie dor de orice. De orice înseamnă “afară”, dar mai ales de timpul petrecut cu familia. Şi ar vrea ca toţi cei care nu ştiu ce a aia puşcărie să ştie că nimic, dar absolut nimic pe lumea asta nu merită nici măcar o lună de detenţie. Nici toţi banii din lume, nici un lucru, niciun om.