Cele mai frumoase legende despre comorile din Hunedoara secolului al XIX-lea

Așezările din Munții Orăștiei au fost de-a lungul timpului locuri al misterelor şi al legendelor. În zona Sarmizegetusei Regia, oamenii au păstrat istorisiri vechi, despre aurul ascuns de strămoşi în munţi, iar descoperirea fiecărei comori a stârnit şi mai mult fantezia localnicilor. Istoricii au consemnat  poveştile vechilor căutători de comori, din secolele trecute.

Una dintre poveștile care au stârnit fascinația căutătorilor de comori datează din 1784, anul răscoalei moților lui Horea, dar și anul unei descoperiri impresionante. Legenda spune că în zorii unei zile de coasă David Albu, un sătean din Chitind, a fost martorul unei întâmplări cu totul neobișnuite. Țăranul a povestit că i-a apărut în vis „un om vrednic, alb, înalt”, pentru a-l îndruma despre locul tainic al unei comori impresionante. Personajul misterios i-a indicat lui David să coboare la pârâul de la marginea satului şi să îi urmeze cursul până în locul numit Cheie. Apoi să o apuce spre miazăzi şi ce va găsi acolo să-şi ia cât îi place, dar să nu spună nimic nimănui. Săteanul a urcat până la Cheie şi privind spre stânca abruptă din faţa lui, a văzut-o cuprinsă de lumină „de parcă, presărată cu paie, ar fi aprins-o cineva”, spune legenda, consemnată de Sigismund Jako, în volumul „Cercetări arheologice la cetatea Grădiştea Muncelului” (1966)

David Albu a observat o crestătură în stâncă, şi altele la fel, pe care s-a căţărat până când o piatră imensă i-a blocat calea. Găsise o ascunzătoare, în care aşa cum a relatat ulterior unui preot, „pe locul gol de lângă cărămizi, uitându-mă, am văzut un mare gol, în mijlocul căruia era o masă rotundă, domnească, din aur. Într-o parte, rezemat cu coatele de masă, era un bărbat tot din aur, iar în faţa lui o figură muierească toată făcută din aur. În dosul lor, era o grămadă foarte mare de galbeni, iar în spatele acesteia o grămadă încă şi mai mare, dar numai din argint”, povestea țăranul David Albu, într-o spovedanie la preotul satului Chitid de la poalele Munţilor Orăştiei.

Febra aurului i-a cuprins pe localnici

Albu s-a spovedit preotului cu privire la comoara pe care o văzuse, dar de care nu se atinsese, însă a murit în aceeaşi zi, subit, pentru că şi-a încălcat promisiunea faţă de duhul care l-a călăuzit. Nimeni nu a mai găsit ascunzătoarea aurului, însă febra lui i-a cuprins pe toţi cei care au aflat despre mărturia ţăranului. Preotul a pornit şi el pe urma comorii, însă nu a găsit decât urmele unei aşezări străvechi, din piatră cioplită, cea a cetăţii de la Grădiştea (Sarmizegetusa Regia). Câţiva ani mai târziu, în 1803, norocul avea să dea peste un alt ţăran, Arimie Popa. Fiul acestuia păştea porcii în pădurile care acopereau culmile, în apropierea unor ruine, iar un animal, scormonind pământul, a scos la iveală un galben. Băiatul şi-a anunţat tatăl, speriat căci se spunea că banii aceştia sunt păziţi de Diavol, iar cine îi va lua va fi blestemat. Însă Arimie nu s-a temut, ci a pornit căutările găsind mai multe grămezi de monezi din aur, sute de galbeni risipiţi printre rădăcinile unor copaci, informa istoricul Jako Sigismund, în volumul „Cercetări arheologice la cetatea Grădiştea Muncelului”, publicat în anul 1966.

Istoricul Sigismund Jako afirma că vestea despre găsirea comorii s-a răspândit cu repeziciune. „Oamenii au pornit o adevărată migraţie spre Grădişte. Fiecare om sărac spera că fabuloasele comori ce se ascund printre ruine îl vor scăpa odată pentru totdeauna de mizerie şi-l vor face bogat. Grupurile ce se îndreptau spre munţi cu topoare, sape, lopeţi, au atras pe drum şi pe oamenii ce prăşeau porumbul de la marginea satelor. Munca se oprea, iar fiecare om sănătos mergea spre Grădişte”, informa Jako. Autoritățile au fost nevoite să intervină în forță și au pus ruinele sub pază. Însă localnicii nu s-au temut  „Oamenii ieşeau din sate noaptea, pe furiş, şi înfruntau munţii ce-şi dormeau somnul iernatic. Nici ploile de toamnă, apele mari, drumurile de neumblat, nici frigul năprasnic, nici primejdiile din pădurile pline de fiare nu puteau speria iobagii apăsaţi de sărăcie, în goana lor după noroc”, scria Sigismund Jako.

Comoara popilor

Despre aceeaşi comoară din apropierea Sarmizegetusei Regia a scris şi cercetătorul Iulian Marţian, în articolul „Comoara popilor”, publicat în periodicul Observatorul, din 1880. Istoricul afirma că la preotul Petru din Vâlcelele Bune venise un păstor de la munte, pentru a i se împărtăşi. „Părinte, eu am încă o taină, dar nu cutez să o descopăr, deoarece îndată ce o voi spune, va trebui să mor”, i-a spus săteanul. Preotul însă l-a înduplecat să povestească despre comoară, spunându-i că se va însănătoşi dacă îşi va lua piatra de pe inimă. Săteanul a povestit cum, umblând cu turmele pe dealurile Grădiştei, a descoperit într-o gură de peşteră vase pline de vrafuri de galbeni şi chipuri de oameni din aur, şezînd la mese din aur. La scurt timp după mărturisire, săteanul şi-a dat ultima suflare. Popa Petru a pornit imediat în căutarea comorii, însoţindu-se cu un alt preot, din Vâlcelele Bune, pe care l-a rugat să îl ajute să caute nişte vite ce i se pierduseră.

„După ce umblară amândoi timp îndelungat prin fundul muntelui şi osteniră fără a găsi niciunul ceea ce căutau, deciseseră să se înapoieze acasă. Dar fiindcă îi cuprinse foamea, s-au aşezat lângă un izvor, care curgea din ruinele cetăţii, să îşi consume merindele. Preotul din Vâlcele văzu strălucind galben pe fundul pârâului, care curgea din acel izvor. Plăcut surprins de acea zare, ca să nu fie observat de tovarăşul său îşi întoarse privirea în partea opusă, unde, spre marea sa uimire vede sub rădăcinile unui copac vechi, răsturnat lângă zidul cetăţii o altă strălucire galbenă, care provenea de la o mare mulţime de bani de aur, ca cei din pârâu. Egoist şi nesincer, se sculă şi stărui pe lângă colegul său să plece ca să nu-i ajungă noaptea, căci satele le erau la depărtare”, scria Iulian Marţian. Preotul s-a întors mai târziu după comoara pe care a încercat să o ascundă de prietenul său. A adus acasă, în miez de noapte, o cantitate mare de aur „cât putură duce, el şi preoteasa” în spate, dar secretul lor a fost aflat la scurt timp. Sătenii au pornit în căutarea comorilor, iar jandarmii l-au luat pe preot şi l-au acuzat de tăinuirea ei. Petru a fost arestat, iar administratorii ţinutului i-au spus că până va fi predată comoara, acesta va rămâne în temniţă. Bărbatul nega că ar fi găsit vreo comoară, dar soţia sa a fost înduplecată şi a dat comoara autorităţilor. Deşi a fost eliberat, preotul nu a scăpat de probleme. L-au călcat hoţii şi l-au schingiuit, pentru a afla locul unde a fost găsită comoara şi dacă a mai păstrat din aurul descoperit.

Galbenii necurați

O altă relatare despre comorile descoperite în Sarmizegetusa Regia datează de la începutul secolului XIX. Arimie Popa, un sătean din Ocolişu Mic, aflase de la fiul său că în apropierea unor ruine antice, pe locul unde copilul păştea porcii, se află mai multe monede strălucitoare de aur. Porcii au scurmat pământul şi au scos la iveală comoara, însă copilului i-a fost teamă să se atingă de ea, ştiind că banii aceştia sunt păziţi de Diavol, iar cine îi va lua va fi blestemat. Arimie nu s-a temut, ci a pornit căutările găsind mai multe grămezi de monezi din aur, sute de galbeni risipiţi printre rădăcinile unor copaci.

Chiar și autorii străini care au ajuns în Transilvania la sfârșitul secolului al XIX-lea au relatat despre comorile fascinante din Munții Orăștiei. O serie de mărturii, publicate de autoarea Emily Gerard, în volumul „Tărâmul de dincolo de pădure – Transilvania”, vorbeau despre comoara fabuloasă pe care regele persan Darius ar fi ascuns-o în ţinuturile Transilvaniei, iar localnicii i-ar fi dat de urmă. „Se spune că are o valoare imensă şi oamenii cred că a fost ascunsă de regele persan a fost nevoit să fugă din faţa armatelor sciţilor”, scria în 1887 autoarea americană, fascinată de obiceiurile şi credinţele românilor, după doi ani petrecuţi în Transilvania.