Corupţia care ne dă goluri

După 68 de ani, Albania ne-a bătut la fotbal trimiţând naţionala României cu primul tren acasă din Franţa.

Nu pot să nu observ că viermele corupţiei şi prostia pe funcţie cer totuşi ceva timp să descompună complet o societate! Dar până la urmă nu există scăpare! Decontul vine! E sigur ca moartea! A căzut atletismul, a căzut canotajul, aproape au dispărut baschetul, voleiul şi  înotul, iar gimnastica românească şi ea, pentru prima dată în 48 de ani, a ratat calificarea la jocurile olimpice.

Prestaţia jalnică a echipei noastre la camionatul european de fotbal este şi ea marca unui eşec profund, de sistem. Un eşec cu atât mai reprezentativ pentru groapa în care am ajuns, cu cât îl contrapunem performanţelor de altădată ale fotbalului românesc.  La Lyon, duminică seara, nu a fost nici ghinion, nici o greşeală de tactică, nici o întâmplare nefericită peste care poţi trece meciul următor pentru că ai cu ce.  Rezultatul  ruşinos cu Albania nu ţine primordial de sport şi de canoanele lui. El a căzut mult mai grav! A venit ca un certificat de deces oficial după o lungă agonie a bolnavului, care în acest caz este fotbalului românesc de înaltă performanţă.

La fel ca  în sănătate, educaţie, infrastructură, cultură, doctorate sau avize PSI şi sportul rege din România a ajuns la sapă de lemn din cauza amestecurilor murdare care au subordonat performanţa unor aranjamente păguboase şi nocive pentru binele general.  De prea mult timp o amestecătură umană dubioasă,  răspunzând la nume proprii ca Becali, Negoiţă, Nicolae, Sandu, Dragomir, Copos,  Borcea, Meme, a intoxicat viaţa sportivă în fotbal cu tot ce poate fi mai dăunător dacă aştepţi rezultate. Blaturi printre coji de seminţe, transferuri ilegale, nurii Prodancei, valize cu şpagă, hăhăiala lui Becali din Maybach,  potenţa galantă a lui Borcea, înjurăturile vărului Giovani, diurna de 500 de euro a preşedintelui Federaţiei, au ţesut o infrastructură de interese în care singura victorie care a contat a fost adjudecarea ciolanului propriu. Din ce în ce mai repede, din ce în ce mai mare, pe măsură ce „marele fotbal românesc” a început să ungă şi interesele şefilor politicii româneşti. Douăzeci de ani a fost călărit fotbalul ăsta neaoş pe principiul mulgem două reprize şi alimentăm doar puţin în pauză. Aşa au dispărut fotbaliştii de top, aşa s-au jegărit stadioanele şi bazele de antrenament, aşa a dispărut aproape total „fotbalul pentru copii” lucru ce a dus la secarea vertiginoasă a rezervorului de talente autohtone.

România fotbalistică este astăzi în teren o gaşcă de băieţi mediocri, vedete de mucava, pe care un „old-boy” ca Sânmărtean le poate da gol numai printre craci dacă ar vrea. În zona investitorilor, avem o altă echipă de condamnaţi şi condamnabili care caută fără speranţe să păstreze un status quo în privilegii oculte de milioane de euro. Şi în orice parte ne-am uita nu vedem nici un semn de reviriment. Poate ne uităm prea devreme. La cât rău s-a făcut în sportul românesc şi în fotbal în special, poate şi dacă se schimbă o generaţie e prea din scurt, nu ca să ajungem la ce am fost cândva, ci să începem măcar drumul într-acolo. Îmi spune asta un mesaj simplu: Albania-România 1-0.