Obiceiurile de dragoste ale secolului al XVIII-lea
Românii se căsătoreau de la vârste fragede şi acordau o mare atenţie tradiţiilor dintre cele mai bizare, legate de dragoste, erotism şi viaţa de familie. Unele dintre obiceiurile pitoreşti i-au uimit pe autorii străini care au vizitat ţinuturile noastre.
Unul dintre cele mai ciudate obiceiuri legate de nuntă a fost târgul de fete, care se păstrează în prezent, ca eveniment simbolic, în Apuseni. Obiceiul târgurilor de fete de pe Muntele Găina are origini străvechi. În Antichitate, unii istorici relatau că în triburile care au locuit în ţinuturile actuale ale României fetele de măritat erau prezentate de părinţi la târguri, iar preţul lor varia în funcţie de frumuseţea şi cinstea lor. Cele foarte frumoase cereau ele să fie vândute, în schimb, fetele mai puţin norocoase în ce priveşte aspectul fizic îşi achiziţionau ele soţii, informau istoricii vremii. Tradiţiile arhaice ale „târgurilor de fete” pot fi asociate cu sărbătoarea Târgului de fete de pe Muntele Găina. „Mamele din regiunea munţilor îşi aduc şi zestrea fetei, pe care o prezintă deodată cu fata. La gâtul fetelor atârnă taleri de aur şi de argint înseilaţi. Celelalte podoabe, cum sunt de exemplu: năfrămile colorate, ştergăriile cu alesături de bumbac, de diferite culori, pernele, lăzile împestriţate, sunt încărcate pe spatele cailor mocăneşti şi transportate la faţa locului. Odată ajunşi aici le descarcă pe fiecare şi le aşează sub cortul pe care şi-l ridică fiecare, ca într-un adevărat târg”, arăta scriitorul Jokai Mor, în romanul „Sărmanii Bogaţi”, din secolul secolul al XVIII-lea. Fetele şi zestrea erau disputate de flăcăii care se opreau în faţa corturilor. Cei care voiau să se însoare trebuiau să ajungă la tocmeală cu părinţii fetelor, altfel erau nevoiţi să plece mai departe. „Pe unele dintre fete le ţin tare la preţ, pe altele le vând cât ai bate din palme, la primul client care se prezintă. Perechea nouă urmată de cântece de fluier şi cimpoiu pleacă până la primul călugăr care le dă binecuvântarea căsătoriei”, relata scriitorul.
Ţineau la cinstea miresei
Localnicii din aşezările de munte din Valea Jiului ţineau în trecut tradiţia ca în a doua zi după nuntă mirii să demonstreze sătenilor “cinstea” fetei. Obiceiul se numea „cămeşuţa de pe culme“ şi a dispărut la începutul secolului al XX-lea. „În dimineaţa zilei de luni după nuntă, după ce se făcea ziuă, nuntaşii ieşeau afară să privească pe culmea din faţa casei pe care se puneau hainele să se usuce. În cazul în care mireasa nu a fost fată mare se punea o cămeşuţă, purtată de obicei sub ie, la vedere, pe culme. Era cea mai mare ruşine pentru mireasă şi pentru familia ei. În multe cazuri se strica toată mustăria dintre cei doi tineri, fata plecând acasă împreună cu rudele şi nunta se termina subit. În cazul în care se întindea cămeşuţa albă pe culmea de haine şi fata făcea cale întoarsă, se iscau certuri mari între cele două familii şi uneori duşmănia şi ura durau şi câte două generaţii, până când familia fetei se simţea satisfăcută că-şi spălase ruşinea”, afirma Dumitru Gălăţan Jieţ, în volumul Riturile de trecere din Ţinutul Momârlanilor.
Un obicei asemănător a fost relatat de scriitorul Panait Istrati, în nuvela „Chira Chiralina”.„La noi, în noaptea nunţii, femeile din familie şi chiar femei străine năvălesc în camera de culcare a tinerilor soţi, câteva ore după ce s-au culcat, gonindu-i în altă odaie şi răscolind patul pentru a găsi mărturia netăgăduită a fecioriei miresei, pe care o duc câteodată în triumf pentru a o arată musafirilor, care petrec în odaia de alături. Mi s-a întâmplat să văd şi mai mult decât asta: am văzut acest steag dus în vârful unei prăjini pe şoseaua de la Petroiu la Cazasu, înconjurat de o ceată de femei turbate, care hăuiau în jurul dezgustătorului trofeu. Întovărăşite de un ţigan care scârţăia din diblă, ele mergeau, în zorii zilei de luni, ducând “rachiu roşu” fericitei mame şi nefericitei mirese. Cunoşti ceva mai barbar şi mai oribil? Există oare perversiune ori perversitate, viol sau violenţă, viciu ori sadism care să fie mai inumane, mai crude, mai neînchipuite ca bucuria asta, ca spectacolul, obiceiul acesta infam şi ruşinos?…”, scria Panait Istrati, în povestirea publicată în 1923.
Pedepse pentru mamele care năşteau copii din flori
O altă tradiţie veche, din satele de munte ale Transilvaniei, în special cele din Valea Jiului, obliga fetele care urmau să aducă pe lume copii din flori la o cununie cu totul ieşită din comun. Obiceiul este relatat de bătrânii aşezărilor momârlăneşti din judeţul Hunedoara, dar şi în alte zone din Transilvania. „Prin unele sate din Transilvania şi mai ales în Munţii Apuseni exista mai demult obiceiul, ca dacă o fată necăsătorită era însărcinată, două femei mai în etate o luau şi o duceau la un gard, la un plop sau la o salcie. Aici, după ce-i împleteau părul ca la neveste, ziceau de trei ori cunună roaba lui Dumnezeu cu gardul, cu propteaua gardului, cu plopul, cu salcia”, scria etnograful Simion Florea Marian, în volumul „Sărbătorile la români”.
Descântecele cu flori
Potrivit tradiţiei populare, numeroase flori erau folosite la descântece şi vrăji în dragoste. Cea mai puternică dintre ele era, potrivit credinţelor populare, mătrăguna, despre care se spune că poate aduce dragoste şi fecunditate. Culesul florilor de mătrăgună se făcea printr-un ritual erotic. „Dacă va fi folosită pentru a înnebuni pe cineva, femeile care o culeg trebuiau să se dezbrace şi, despletindu-şi părul, să danseze, înainte de a o smulge din pământ. Dacă vor arunce vrăji de dragoste, ritualul culegerii mătrăgunei va avea loc într-o noapte cu lună plină, iar pregătirea plantei se face într-o oală cu apă neîncepută adusă de la trei izvoare, relata profesorul Ion Simionescu, în volumul “Din tainele florilor” (1923). „Fetele sau femeile tinere merg câte două, la miezul nopţii, goale şi despletite, îmbrăţişate şi sărutându-se tot drumul, până la locul mătrăgunei. O dată ajunse, ele se culcă una peste alta şi, cu mâna, smulg o frunză. Se întorc apoi, tot dansând şi sărutându-se, şi lasă să se usuce frunza de mătrăgună, până când o pot face praf. Se duc apoi la moară, fură cu mâna întoarsă făină, pe care o cern printr-o sită întoarsă. Cu această făină, frunză de mătrăgună şi miere fac o pastă pe care o lasă să se acrească. Se pune apoi fie în ţuică, fie în ceai, fie în cafea, fie într-o plăcintă pe care o oferă flăcăului pentru a-I trezi dragostea”, scria Mircea Eliade, în volumul „De la Zamolxis la Genghis-han”, publicat de Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică (1980).
Şi busuiocului românii i-au atribuit puteri miraculoase în dragoste. Despre busuioc, legenda spune că a crescut pentru prima dată pe locul unde Împăraţii Constantin şi Elena au descoperit Sfânta Cruce. „Mult cultivat de poporul nostru, căci el crede că busuiocul este o floare ce aduce noroc la casa omului. Această plantă a fost odinioară întrebuinţată în medicină, azi însă a rămas numai un medicament popular, întrebuinţat de femeile ştiutoare mai cu seamă pentru farmecele de dragoste. Fetele, când merg la joc, au obicei de a lua cu sine fire de busuioc, iar mamele flăcăilor le parfumează cămăşile cu această plantă. Busuiocul are un rol important în obiceiurile şi credinţele poporului nostru. Din frunzele acestei plante se extrage un oleu esenţial aromatic”, scrie Zach. C. Panţu, în volumul „Plantele cunoscute de poporul român” (1906).
Ritualurile erotice de sărbători
Ritualurile cu caracter erotic nu lipseau de la marile sărbători. Atunci, potrivit credinţelor populare, farmecele şi chiar vrăjile de dragoste îşi puteau atinge scopul. „În seara de către sfântul Andrei fetele şi văduvele îşi fac pe ursită, vrăjind de dragoste, de peţire, căutându-şi de noroc sau făcându-şi farmece de răutate, care trebuie să se lipească de duşmani şi de casele lor. Prin alte părţi, fetele merg în această noapte la fântână, aprind acolo o lumânare de la Paşti şi o afundă prin ajutorul ciuturei sau lumânăricii până când se luminează bine faţa apei. Când a ajuns lumânarea acolo, fata zice: Sfinte Andreiu, scoate-i chipul la faţa apei, ca în vis să-l visez, ca aievea să-l văz. Atunci apa din fântână se tulbură şi fata îşi vede, se spune, chipul uristului ei”, afirma etnograful Tudor Pamfile, la începutul secolului trecut. Alte fete foloseau oglinzile la descântece. „Se pune o fată pe un scaun având înaintea ei o oglindă, în spate alta, iar la dreapta şi la stânga câte două sau patru lumânări. Dacă fetei i se arată ceva în oglindă ea îşi va face unele socotinţe cu privire la viitorul ei. Astfel, de pildă, dacă i se va părea un mort, va zice că bărbatul pe care-l va lua va muri peste puţin de la căsătorie”, scrie Tudor Pamfile, în Sărbătorile la români (1913).
Mutul căluşarilor
Numeroase jocuri şi tradiţii arhaice ale poporului român au ca temă erotismul, cele mai multe fiind jocurile la care participau cetele de tineri: Ţurca, Boriţa, Cerbul, Brezaia, Capra şi Căluşarii. Deseori grupurile de tineri pornite la colindat erau însoţite de un personaj care avea rolul de a aduce fertilitatea în familiile celor colindaţi, folosind uneori un falus din lemn, legat la brâu, sau un buzdugan. „Falusul Mutului şi, uneori, totemul cetelor de căluşari din Oltenia, confecţionat din lemn răsucit în formă de cap şi gât de pasăre de baltă, se numeşte Cioc. În satele de la sud de Carpaţi falusul este sinonim cu Ciocul, unul din primele cuvinte învăţate de băieţi de la mamele acestora”, afirma Ion Ghinoiu, în volumul Dicţionar de Mitologie română (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2013).Profesorul Ion Ghinoiu relata şi despre Jocul Căluşarilor şi ritualurile erotice ale acestuia. Se remarcă între personajele din ceată „mutul căluşului”, considerat „un personaj ciudat şi misterios, care se îmbracă în haine peticite, poartă la brâu un falus cioplit în lemn, iar pe cap o mască din piele întoarsă de capră, barbă de ţap, căciulă de ied sau se mânjeşte pe faţă. El nu răspunde la comenzile Vătafului, iese din joc şi pedepseşte căluşarii, lovindu-i cu paloşul pe spate, îmbrăţişează şi sărută fetele şi femeile căsătorite, execută tot felul de năzdrăvănii cu falusul etc”, afirma Ion Ghinoiu, în volumul Dicţionar de Mitologie română (Editura Univers Enciclopedic Gold, 2013).
Fetele se măritau de mici
Autorii străini care au călătorit în secolele trecute pe actualul teritoriu al ţării remarcau, dincolo de numeroasele tradiţii legate de dragoste şi nuntă, şi obiceiul căsătorilor de la vârste fragede, de la 12 ani. Francesco Griselini (1717-1783), autor al Istoriei Banatului, a oferit o descriere detaliată a obieciului căsătoriei la românii din Ardeal, în secolul al XVIII-lea. „Flăcăul întotdeauna îşi mărturiseşte dragostea sa părinţilor săi, care, dacă nu i-au ales încă o mireasă, se înţeleg cu părinţii fetei cărora, după starea mijloacelor lor, le oferă o sumă de bani. După încheierea învoielii se hotărăşte un termen de 14 zile pentru pregătiri, care se mai poate prelungi cu alte 14 zile. Dacă însă după trecerea acestui termen, mirele nu şi-a schimbat gândul, atunci ceremonia nunţii trebuie să aibă loc”, scria abatele Francesco Griselini. În cazul în care părinţii fetei refuzau să o dea în căsătorie peţitorului, deseori se întâmpla ca tinerele să fie răpite. „O pădure din apropiere sau un alt loc dosnic trebuie să le slujească de adăpost, iar după aceasta, printr-un prieten, el trimite vorbă părinţilor sau fraţilor celei răpite ca să se înţeleagă cu ei. De obicei, aceasta este treaba preotului, care, printr-un dar oarecare, este câştigat pentru această misiune. De cele mai multe ori reuşeşte mijlocirea; dacă aceasta însă nu este primită, atunci pentru ca flăcăul ce a răpit mireasa să se poată căsători cu ea şi să fugă de răzbunarea părinţilor ei, trebuie să se mute cu aleasa sa într-un sat îndepărtat”, relata Francesco Griselini, potrivit autorilor volumului Călători străini despre Ţările române (Vol X, Editura Academiei Române, 2005).
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.