Sărăcia i-a trimis la sat

În România sunt oameni atât de săraci încât nicio statistică nu-i cuprinde. Pentru Guvern, ei nu există: nu au proprietăţi, nu au locuinţă şi nici locuri de muncă. La oraş, săracii se pierd în mulţime. Ca să scape, mulţi au plecat la sat. Aici oamenii se cunosc între ei, îi mai ajută şi le mai oferă de lucru. Aşa se trăieşte în 2012, într-un colţ din Uniunea Europeană.

“Aşa ne încălzim noi”, spune tânărul pitulit în faţa unei sobe mici de lemn. Trage de uşiţa de fier care scârţâie îndelung şi aruncă înăuntru câteva vreascuri: “alta nu avem… nu avem nici lemne, că nu este pădure. Mai trag cu spatele ceva copaci când găsesc, îi tai, că dacă te bagi în pădurea omului, nu e bine. No, până prind un pic la bani şi eu, mai duc cu spatele, îi iau şi pe băieţi cu mine să tragă lemne… Eu lucru cu ziua la unu, la altu’, până pot şi eu să-mi găsesc de lucru”. Familia Petcu locuieşte în Cetej într-o căsuţă închiriată de o bătrână din sat pentru 80 de lei pe lună. Când nu au bani să-i dea proprietariei, îi plătesc în zile de muncă. Dar nici din casa asta din nuiele lipite cu chirpici nu au totul: folosesc o singură cameră, unde au reuşit să înghesuie două paturi, dulapuri, o măsuţă cât un scaun şi, într-un colţ, au soba unde de-abia încape o oală mai mărişoară. Pe un taburet cu marginile roase, Iulia Maria, fătuca de patru ani, îşi strânge în braţe picioruşele goale. Micuţa s-a săturat să se tot joace cu cele două păpuşi şi un leu prăpădit abandonat în geam. Ar ieşi pe afară, mai ales că derdeluşul este numai bun, dar “copiii lui Petcu” nu au săniuţă şi nimeni din sat nu a vrut să le împrumute una. Unde mai pui că şi ghetuţele roz primite de la Moş Crăciun sunt cu trei numere mai mari şi riscă să le piardă prin zăpadă, aşa că le păstrează pentru drumul către grădiniţă. Afară ninge ca în poveşti, dar micuţa se joacă prin casă – pândeşte atentă orice mişcare a surorii ei de nicio lună, care doarme dusă într-un colţ în ciuda gălăgiei şi a vocilor străine din cameră. Sărăcia familiei se citeşte uşor şi în îmbrăcămintea peticită a bebeluşului.

Sărăcie şi lacrimi

În 2009, soţii Petcu şi cei trei copii ai lor au plecat din Deva pentru că nu mai făceau faţă cheltuielilor pe care le presupune traiul la oraş: “La oraş trebuie să plăteşti chirie, asociaţie, curent, apă… se adunau şi nu puteam face faţă. Aici, mă cheamă unul la lucru, îmi dă 30 de lei, mă duc, iau două pâini, altul îmi dă 50 de lei şi atunci îmi ajunge şi să le iau ceva la copii, să le mai dau ceva şi pentru şcoală. Cât am stat în Vărmaga, m-a învăţat un băiat să cosesc, apoi am învăţat să întorc fânul, să-l aduc, să fac clăi, să-l încarc, am fost şi la vaci şi la oi. La ţară poţi să faci orice, dacă vrei”, spune Remus Petcu. Nu este un “agricultor de succes”, poate pentru că a învăţat în familie să ceară puţin de la viaţă şi să primească mai nimic. Sătul de slujbele unde era plătit puţin şi “la negru” de patroni care te confundă cu sluga personală, Remus s-a decis că trebuie să trăiască cumva cu soţia şi cei trei copii. Fără avere, s-a plimbat prin mai multe sate şi în 2010 a găsit căsuţa asta la Certej, de unde este şi Margareta, soţia sa. La 36 de ani, îi lipseşte o slujbă stabilă, dar tot se descurcă mai bine decât în Deva: “Mi-aş dori să am un loc de muncă cât mai aproape de casă, să pot să am grijă de ai mei, dar nu găseşti nimic aici în zonă, o firmă care să te angajeze cu acte, un venit pe care să te poţi baza. Sunt zile în care stau şi mă uit la copii, altele în care mă cheamă unul, altul, la lucru. Eu îmi doresc să muncesc. Fac orice: avem şi noi o grădină, ne punem ce ne trebuie, mai cumpărăm numai pâinea, zahărul şi uleiul şi aşa ne descurcăm, în rest, merg la fân, la lemne, am învăţat să cosim, să săpăm, no, tot ce trebuie la ţară. Dar acum, iarna e mai greu cu lucrul”. În timp ce vorbeşte, ochii îi scapără de lacrimi şi tânărul se şterge ruşinat de slăbiciune…

Cum dă Dumnezeu

Bebeluşul nici n-au apucat să-l ducă la botezat, mai au fetiţa de patru ani şi încă doi băieţi care merg la şcoală: Marian – într-a treia – şi Andrei – în clasa a şaptea: “Eu stau cu fetele în casă, mai ales de când s-o născut asta mică. Ne descurcăm aşa şi aşa: când mai greu, când mai bine. Cum dă Dumnezeu”, zice femeia, pe care o umplu lacrimile. Le şterge cu dosul palmei şi îşi întoarce privirea: “Mai avem pe unul, altul de ne ajută, le mai aduc la copii ce trebuie pentru şcoală”, suspină tânăra pe chipul căreia semnele frumuseţii de odinioară încă se pot citi. Noroc au cu copiii: “Ei nu prea cer săracii că ştiu că nu avem de unde, când este le cumpărăm şi le facem ce-şi doresc, în rest, rabdă. Asta este”. Iuliei îi place ciocolata, dar astăzi nu a gustat nimic dulce – ai ei nu au prea mare lucru prin casă, iar soba este prea mică şi nu are cuptor pentru ca mama ei să-i facă vreo prăjitură. Copiilor nu le e prea greu – sunt mici şi încă nu înţeleg prea bine ce se întâmplă: “Numa’ la mami şi la tati le e mai greu, dar ei ştiu cum să se descurce şi ce să facă”, zice femeia mângâind drăgăstos faţa copilei care priveşte lumea cu nişte superbi ochi albaştri. Fetiţa nu pricepe nici de ce mama ei plânge când povesteşte despre prăjituri sau ciocolată, mai ales că ei se mulţumesc cu ce primesc zi de zi: cartofi, orez, fasole şi “carne mai puţin, o dată pe săptămână sau la două săptămâni. Noi nu suntem aşa cu carnea, merge şi mai puţin, am auzit că nici nu e aşa bine să mănânci multă. Aşa s-au obişnuit şi copiii: ăl mic nu vrea carne nici când merge la bunici”. Când cei doi băieţi vin de la şcoală, îşi fac temele cu rândul: nici nu ar avea altfel cum: pe măsuţa unde scriu, mai este loc doar de o foaie de caiet lângă televizorul care prinde un singur post. Nu au bani de antene şi satelit: sunt săraci, lipiţi pământului.

Ajutoare sociale vs. loc de muncă

“Noi ştim că familia se încadrează în prevederile legale şi ar putea primi ajutoare sociale. Nu le-am putut face dosarul pentru că legile promovate de actualul guvern sunt destul de greu de aplicat şi astfel ei trebuie să-şi actualizeze domiciliul, actele de stare civilă, toate trebuie să le facă pe comuna noastră ca să le putem acorda drepturile. Din păcate, sunt foarte mulţi oameni în situaţia lor în comună din cauza stării economice precare şi a dramelor pe care le trăieşte fiecare. Unii s-au refugiat în locuinţe vechi, cu chirii mai mici, unde îşi pot permite şi ei să trăiască cu familia, la ţară”, explică primarul comunei, Petru Cîmpian.

Cu actele, lui Remus Petcu i se pare tare complicat, dar la un loc de muncă tot visează: “Dacă vine cineva şi zice: hai la mine că te angajez, mă duc de mâine ca să ştiu că am ce le pune pe masă, nu ca acum să aştept să vină unul să-mi dea de milă, ori să trăiesc cu ziua după cum au de lucru în sat. Mi-am căutat de lucru şi la Bucureşti, şi-au bătut joc de mine – am lucrat în construcţii la negru şi, după ce am plătit trenul, m-am întors acasă cu un milion şi două plase de haine”. Numai că în comuna Certeju de Sus, de când s-a închis mina, primăria este cel mai mare angajator: “Au fost vremuri foarte bune în comuna Certeju de Sus câtă vreme aveam vechea mină în funcţiune şi oamenii aveau locuri de muncă. Cele mai multe locuri de muncă consemnate în istorie au fost circa 1550. Apoi, în urma disponibilizărilor, s-a ajuns la încetarea activităţii începând cu data de 1 aprilie 2006. Asta este situaţia, ne-am adaptat şi noi Europei, ne-am integrat şi am ajuns aici”, povesteşte cu of primarul Petru Cîmpian.

Zeci de cazuri similare

Cazul soţilor Petcu nu e deloc singular, spune Emilia Albu, asistent social la Primăria Certeju de Sus: “În comuna noastră avem vreo 40 de familii în care oamenii sunt săraci şi necesită ajutor social de la primărie. În realitate, sunt mai mulţi, sunt unii care şi-au lăsat şi copiii la plasament în centre, că nu au cu ce să-i întreţină. În comuna noastră, să fii sărac înseamnă să nu ai loc de muncă, să nu ai unde lucra, că nu au decât ajutor de la noi sau alocaţiile complementare, sau sunt unii care au pământ şi nu se încadrează în legislaţie. Trăiesc mulţi din alocaţia copiilor, sau mai au o găină, dar cei de la bloc nu au nici atâta”.

Comuna are puţin peste trei mii de locuitori şi datele recensământului arată că a pierdut, din 1990, peste două mii de oameni. Dintre localnici, circa 150 au locuri de muncă: “În prezent, situaţia este cât se poate de dramatică în măsura în care şomajul depăşeşte 25% din populaţia în putere de muncă în plan local. După disponibilizare şi după aplicarea ordonanţelor, s-a ajuns în situaţia în care oamenii nu mai găsesc locuri de muncă în localitate, pentru că nu există societăţi care să le pună la dispoziţie locuri de muncă. Aşa că la Certej avem ajutoare sociale, avem ajutoare de stat şi o mulţime de probleme sociale, dar şi un număr de peste 450 de cereri de angajare pentru noul proiect, oameni care îşi doresc din toate puterile să lucreze, unii chiar îşi doresc să se întoarcă înapoi în comună dacă pot presta o activitate”. Numai că “perspectiva” localnicilor, care ar oferi locuri de muncă timp de 16 ani, este în stand-by: în faza obţinerii acordului de mediu. “Acest proiect presupune circa 800 de locuri de muncă în faza de construcţie, pe urmă în faza de exploatare vor fi 500 de angajaţi şi aproximativ 200 în faza de închidere. Marea majoritate a forţei de muncă va fi autohtonă”, susţine Dorina Pasconi, PR-ul companiei Deva Gold. De 12 ani, localnicii aşteaptă demararea exploatării de către Deva Gold. Este un proiect controversat din punctul de vedere al iubitorilor naturii, însă, din punct de vedere social, este speranţa tinerilor sau foştilor mineri de subteran.