Nedeile îi aduc acasă pe pădureni şi de la capătul lumii

Apa vie a hunedorenilor

Sute de săteni plecaţi din comuna Lelese s-au întors acasă din ţară, dar şi din Europa, pentru a sărbători nedeia alături de familie şi prieteni. Primarul din Lelese, Ciprian Achim, spune că, deşi mare parte a lor nu vor mai reveni să locuiască aici niciodată, nedeia îi aduce împreună în fiecare an şi îi ţine legaţi cu invizibile fire.

Drumul urcă, ocolind dealurile împădurite de la poalele munţilor Poiana Ruscă, printre căscioare tupilate la umbra arborilor. Zi cu pârjol. Nici nu e bine amiaza şi căldura e în stare să doboare călătorul prins în plină arşiţă. Şoseaua şerpuieşte printre gospodăriile adomite din Govăjdia, trece pe lângă vechea uzină a satului, iar apoi se pierde printre poieni, păduri şi tufărişuri, până acolo unde se termină asfaltul şi începe drumul pietruit. Un singur om de-a lungul acestui drum în plină arşiţă: o pădureacă ce-şi mai poartă încă straiul ei arhaic, înflorat cu cusături migăloase: flori negre, aşa cum se cuvine vârstei şi-o basma de un alb imaculat. Apoi iar o fărâmă de şosea, câteva case risipite şi două vulpiţe care taie în grabă drumul, înspăimântate de apropierea maşinii. Vechi cariere şi maluri abrupte, roşietice, dau o impresie dezolantă de deşert până sus, unde răsar din nou pădurile şi poienile înflorite. Şi, dincolo de ele, un sat cu case frumoase, cocoţat pe spinările dealurilor. Slujba duminicală e pe sfârşite, aşa că sătenii pleacă în procesiune spre holde şi livezi, acolo unde preotul satului va ţine o slujbă de sfinţire a recoltelor. Rugăciunea lui de binecuvântare a roadelor şi blestem pentru jigăniile potrivnice, are în ea ceva arhaic şi misterios. O mână de pădureni aşteaptă în soare sfârşitul vorbelor părintelui, apoi se grăbesc să ia apă din cea sfinţită şi binecuvântare din mâna lui. După-amiază urmează petrecerea: mâcare, băutură, joc şi cântec, întocmai ca la nuntă.

 Nedeile, mai importante decât Paştele şi Crăciunul

Primarul Ciprian Achim spune că, în acest moment, comuna mai are doar 400 de locuitori, în timp ce numărul maxim a fost atins în perioada interbelică: pe atunci 1.300 de oameni locuiau şi lucrau în cele patru sate din Ţinutul Pădurenilor: Lelese, Sohodol, Runcu Mare şi Cerişor. „Ne aşteptăm la o continuare a tendinţei de scădere a numărului de locuitori. Peste vreo 10 ani, probabil, situaţia se va stabiliza şi vor mai rămâne poate 150 de familii, din totalul de 190, câte mai sunt acum. La fel ca în satele europene, vor fi câteva ferme, iar localitatea va continua să existe. Important este că la aceste nedei pe care le-am organizat de mai bine de 10 ani, după o sincopă care a urmat perioadei Ceauşescu, locuitorii din Lelese vin acasă, de oriunde s-ar afla. Sărbătoarea acesta este mai importantă, poate şi decât Paştele sau Crăciunul. Dacă mulţi dintre ei sunt plecaţi ca să muncească peste graniţe şi se întâmplă ca la cele două mari sărbători din an să nu ajungă, la nedei vin sigur. Nedeia este sărbătoarea duminicală a satului. E sigurul moment din an când îţi poţi întâlni toate rudele, dar şi prietenii din copilărie”, explică primarul Ciprian Achim. „Ce este specific pentru sătenii din Lelese, e că sunt foarte uniţi. Nu cred că aş fi putut să organizez nedeiele, dacă eram primar în altă parte”, mai spune edilul-şef.

Belgieni cu casă în pădurenime

El adaugă că, după perioada în care oamenii din Lelese au câştigat foarte bine lucrând la minele de talc din zonă, „neavând pe ce să-şi cheltuie banii aici”, în munte, au ales să cumpere pământ: 900 de hectare, pe care locuitorii comunei le deţin în mai multe zone ale judeţului, ca proprietari sau în composesorate. „După ce am concesionat terenurile tinerilor fermieri numărul animalelor a crescut considerabil. În 2010 în tot satul mai erau 80 de oi, dintre care 10 erau ale mele. Şi pe alea le-am ţinut, numai aşa, „de sămânţă”, ca să nu piară de tot. Astăzi păşunile comunei sunt păscute de 2.500 de mioare, avem internet wireless gratuit în comună, iar reţeaua de apă este comandată prin telefon”. Localnicii din Lelese spun că nedeile aduc în sat chiar şi 1.660 de oameni, iar „brâul” pădurenesc strânge laolaltă chiar şi câte 300-400 de dansatori. Însă nu doar hunedorenii sunt interesaţi de comuna Lelese. Printre cei care şi-au cumpărat case aici se numără şi străini. O familie de belgieni, de exemplu, a fost încântată să cumpere o casă bătrânească, gata să cadă la pământ de la o zi la alta. „Cred că a costat undeva la 1.000-1500 de euro, iar belgianul mă tot întreba: „Şi, dacă fac contractul şi plătesc banii ăştia, chiar o să fie a mea?” Au avut mult de lucru la reabilitare, pentru că, dacă nu ar fi cumpărat-o, casa s-ar fi prăbuşit în cel mai scurt timp”, povesteşte primarul.

Trei luni de muncă, pentru o cămaşă autentică

Anul acesta, nedeia din Lelese a inclus, pe lângă slujba tradiţională de la biserică, slujba de sfinţire a holdelor şi livezilor, şi distracţia serii şi-a nopţii, şi deschiderea unei expoziţii de fotografie alcătuită de Rusalin Işfănoni: „Comuna Lelese în imagini foto”. Etnograful a adunat sute de fotografii care rememorează istoria satului pădurenesc, întocmai cum a fost ea în ultimul secol. Hunedoreanul e convins că, la fel cum multe obiceiuri şi obiecte folosite cândva de pădureni au fost deja uitate de cei tineri, în cel mult zece multe alte lucruri vor rămâne doar în această memorie documentară a aparatului de fotografiat. „Sunt, deja, tineri, chiar şi de 30 de ani, care nu mai recunosc obiecte folosite de bunicii sau străbunicii lor, pentru că le-au văzut rar sau niciodată. Oraţiile de tot felul din Ţinutul Pădurenilor, care descriau, întocmai, diferitele munci de la ţară: realizarea unei cămăşi, de exemplu, de la strânsul cânepii şi până la ţesutul cămăşii, s-au pierdut. Mulţi pădureni, neştiind valoarea obiectelor pe care le au în casă, le-au aruncat sau le-au dat foc, considerându-le simple vechituri. Tocmai de aceea consider un lucru foarte bun marcarea Zilei Internaţionale a Iei, în condiţiile în care tăvălugul globalizator şi consumist a făcut ca alte naţii să preia modelele noastre şi să realizeze cămăşi de o calitate îndoielnică, dar care sunt accesibile datorită preţului mai mic decât în cazul unei cămăşi autentice, cusută cu mâna vreme de câteva luni”, explică Rusalin Işfănoni. Etnograful adaugă că, deşi este imposibil să contracarăm „atacul” textilelor made in China, India sau Pakistan, putem cel puţin să purtăm cămăşile bunicilor şi străbunicilor noştri sau să preferăm o cămaşă autentică unei „cârpe” de slabă calitate, brodată industrial.

Nenea Priscodel. Plânsul cel fericit

Rusalin Işfănoni mai spune că toate fotografiile care alcătuiesc expoziţia se vor regăsi într-un volum care va fi scos de sub tipar, cel mai probabil, în lunile următoare. „Este o bucurie să ne întâlnim la aceste nedei, spune cântăreaţa Mariana Suciu, pădureancă şi ea, dar sosită ca invitat în comuna Lelese. Deşi mulţi dintre noi am plecat din satele noastre, ne întoarcem mereu aici cu bucurie, ori de câte ori putem. Personal, eu – deşi locuiesc în Hunedoara – revin acasă cel puţin o dată la două săptămâni, dacă nu chiar săptămânal. Inima mea rămâne pentru totdeauna aici.” Mai târziu, când te pregăteşti să cobori şi să-i laşi pe pădureni cu cântecele, dansurile lor, în cale îţi iese nenea Gheorghe Achim. Priscodel îi spune. Are 84 de ani, din care 32 lucraţi în mină, şi se bucură de întâlnire ca un copil. La fiecare a treia vorbă îi dau lacrimile. Şi te invită la el acasă, a doua pe stânga, după curbă. „Să scrieţi şi despre noi, să ne vadă oamenii că mai trăim!” Plânge, dar nu ştie nici el prea bine de ce. Poate de nostalgie, poate de tristeţe, dar şi de fericire. Bucuria că, fie şi pentru o zi, oamenii urcă din nou la Lelese, iar satul copilăriei lui renaşte, regăsind splendoarea şi vitalitatea de odinioară.