Credeam că săptămâna aceasta protestele din Bucureşti şi din ţară nu vor mai fi de actualitate. De fapt, în unele locuri, inclusiv în Capitală, ele încep să nu mai aibă amploarea de săptămâna trecută. Spun asta excluzând manifestaţiile care au şi implicarea partidelor de opoziţie, ori pe cea a galeriilor echipelor de fotbal. De la bun început ar fi trebuit să ne dăm seama că, de fapt, revolta simplilor cetăţeni prezenţi la Universitate este împotriva întregii clase politice, şi nu doar împotriva actualei puteri. Asta deşi la multe televiziuni ni s-a spus altceva, pentru că aşa şi-ar fi dorit cei care au emis ideea unui protest exclusiv anti-PDL.
Prima dovadă a fost excluderea cu repetiţie a lui Ludovic Orban din zona cândva liberă de comunism, zonă care acum tinde să se transforme în arie liberă de neocomunism. De ce vorbesc încă de neocomunism? Pentru că încă, în toate cele trei partide mari, se aplică vechi metode comuniste: “Vrem să scăpăm de ăsta, hai să-l avansăm şi-am scăpat de el”, “Ăsta a comentat contrar liniei partidului, hai să-l excludem”, sau “Nu contează ce facem, contează ce spunem că facem”. Da, da… am observat asta şi la PNL, chiar şi la PNŢCD, pe vremea-n care cel de-al doilea mare partid istoric amintit, reactivat după Revoluţie, încă mai exista cu adevărat.
Încerc să-mi explic de ce ies oamenii în stradă, şi cel mai uşor îmi este să-mi aduc aminte de editoriale mai vechi, cu aceeaşi temă poate prea generală, cu un discurs ţintit poate prea împrăştiat, mai împrăştiat ca cel al unui lansator de katiuşe.
Sunt cetăţean al României. Mă aşteptam ca, la debutul crizei economice, parlamentarii să vină şi să spună: “Avem 80 de milioane fiecare. Putem trăi binişor şi cu 40 de milioane, mai ales că o friptură bună la restaurantul Parlamentului costă doar 6 lei”. Nu-mi aduc aminte să se fi întâmplat ceva de genul ăsta. Da, cel mai probabil economia făcută nu ar fi însemnat foarte mult pentru întregul buget al României, dar ar fi însemnat enorm pentru starea de spirit a celor care produc, până la urmă, acel buget, românii care au acceptat, de voie – de nevoie, să muncească pe venituri diminuate, la modul real, cu 40-50 la sută.
Tot prin 2009, sau măcar în 2010, m-aş fi aşteptat să aflu că parlamentarii nu mai strâmbă din nas când se urcă în Loganurile “vechi” de trei ani, cerând înlocuirea unei jumătăţi din parcul auto şi merg măcar două zile pe săptămână cu maşina proprie (una dintre ele) la serviciu. N-am auzit. La fel cum nu am auzit să se opereze vreo reducere de personal în rândurile aghiotanţilor de parlamentar. Poate că n-am fost eu atent la asemenea ştiri, dar sunt sigur că, dacă ar fi existat asemenea exemple, aş fi aflat până acum de ele. Nu au cum să existe însă, şi aşa ne întoarcem la tema altui editorial mai vechi: lipsa bunului simţ, o stare caracteristică actualei clase politice. În memoria mea de cetăţean semi-informat, singurele momente în care ştiu să fi fost unanimitate absolută în Parlament sunt cele în care s-au votat majorările salariale pentru parlamentari, acordarea de pensii pentru parlamentari şi schimbările prea dese ale parcului auto.
Probabil că acelaşi lucru îl ţin minte acei români care-şi fac timp seară de seară să iasă în stradă şi să strige. Probabil că strigă “Jos Băsescu” pentru că Băsescu este acum la putere. Sunt convins că dacă, acum, la putere, s-ar fi aflat PSD sau PNL, scandările ar fi fost îndreptate împotriva acestor partide. Pentru că toţi ştim cam din ce aluat sunt făcuţi actualii noştri lideri politici, indiferent de ce culoare are cravata pe care o poartă fiecare.
DA ,DA, DA !
si solutia practica ?