Locul care-a oprit timpul în loc

Fundătura Ponorului,

Locul, de o splendoare paradisiacă se află în Parcul Naţional „Grădiştea Muncelului-Cioclovina”, în grupa muntoasă a Munţilor Şureanu-Parâng-Lotrului, pe teritoriile comunelor Baru, Boşorod, Băniţa, Orăştioara de Sus şi Pui. În apropiere se află unele dintre cele mai frumoase atracţii ale judeţului Hunedoara: Complexul carstic Ponorâci-Cioclovina, peşterile Tecuri şi Şura Mare (a patra din ţară, ca mărime), situl fosilifer Ohaba-Ponor, Peştera Bolii, Cheile Crivadiei, dar şi cetăţile dacice Sarmizegetusa Regia, Costeşti, Blidaru şi Luncani-Piatra Roşie.

De la Haţeg cobori puţin spre sud-est, către Ponor. Şoseaua curge senină, apoi stânga şi asfaltul se termină. De aici începe urcuşul, prin păduri tot mai adânci, mărginite de mii de fire de fragi care dau în copt, către Federi. Mai întâi păduri de fag: arbori drepţi şi înalţi. A plouat mult, aşa că pădurile-s pline de bureţi de toate soiurile: gălbiori şi iuţari, dar şi hribi ţigăneşti şi-o sumedenie de ciuperci otrăvitoare. Apoi pădurile de fag rămân în urmă şi-n locul lor, pe marginea drumului, apar pinii cu trunchiurile înalte, cu muguri încă tineri. O ciurdă de vaci paşte-ntr-o poiană. Drumeagul coboară către afunduri întunecoase până la poieni pline de mlaştini şi trestii, când începe să picure subţire şi mocăneşte. De aici drumul începe să urce iar, spre pustietăţile nebănuite ale munţilor Şureanu. După-amiaza mohorâtă te-ndepărtează, parcă, şi mai tare de lume, drumurile se scufundă-n pământ… De aici, îţi spui, n-are cum să mai fie nimica…

Ferestre spre sălbăticie

Şi totuşi, o gospodărie de vară singuratică sparge, după câteva minute, monotonia singurătăţii. Drumul de pământ tot urcă şi urcă, până la un cot de poiană. În vale, mai departe, e o adevărată gospodărie. Cineva locuieşte aici, îţi spui, vâzând semănăturile din grădină, dar în casă – nicio mişcare. Fundătura e la o aruncătură de băţ, aşa că porneşti pe potecă, pe lângă gardul din pari de lemn care împarte sălbăticia de umanitate. Flori tari se înalţă pe lujere, albastre, violet, roz adânc şi întunecat, clopoţei, dar şi tufe ciudate de chiparos pitic. Casa nu e locuită. Toate-s lăsate la locul lor. Priveşti mult spre fereastră, aşteptând, pândind o mişcare… Privirea te înşeală, şi-ai putea spune că, în pragul înserării, cineva urmăreşte în taină parcursul drumeţilor. În casă, însă, nu e nimeni. Nici un câine nu păzeşte gospodăria. Nici pe prima, nici pe cea din spatele ei, cumva geamănă. Partea dinspre deal a şurii e ridicată la numai un metru de pământ, iar pale de fân uscat curg spre înafară, îmbiind la somn şi visare.

Caii Fundăturii şi stăpânele lor

Îţi aminteşti, însă că nu aici trebuie să te opreşti: Fundătura Ponorului. Asta e destinaţia. Şi, după numai câteva minute de umblat pe poteci, fundătura se deschide splendidă, cu Ponorul, unduind straniu, ca un şarpe întunecat întinzându-şi pieile brune sub picurii leneşi şi pierzându-se în inima fantastică a unei stânci. Cărarea coboară, apoi, până jos, în poiana cu iarbă moale. A plouat mult, căci iarba e înbbată de apă. Râul şiroieşte neobosit în albia lui străveche. Dincolo, în capătul fundăturii, se mai zăresc câteva case. Şi ele par pustii. Una singură are-o dâră de fum şi te întrebi ce bărbat o sta acolo, singur şi rupt de lume, înfruntând pustietatea. Ai urca sus, pe culme, de unde poţi aştepta să răsară soarele peste lume, acum, la miez de seară, dacă toată ziua o fost mohorâtă şi tristă, când în depărtare, se zăresc siluetele a doi cai cu călăreţii lor. Peisajul acesta de-o frumuseţe rară, parfumată de miresmele începutului de vară, are în el ceva trist, de sfârşit de lume. Caii şi călăreţii lor se apropie şi, după subţirimea umerilor şi-a vorbelor care răsună până-n capătul văii, îţi dai seama că sunt două femei. Vestul sălbatic sau Fefeleaga îţi vin în minte. Însă nu, tu eşti în inima vechii Dacii, iar femeile îndeamnă caii să treacă apa. Bidivii se opintesc, iar apoi, la pas, trec mai departe, până ies din bătaia privirii şi, undeva în capătul văii, fac câinii să latre.

Nana Armina, „omu’ nimănui”…

Casa nanei Armina e înfiptă în mijlocul poienii. De pe hornul ei iese fum. Aruncate ici şi colo, pe dealuri, cu zăplazuri de lemn între ele, casele par a fi construite  fără nicio noimă. În depărtare, însă, bat câinii, aşa că te strecori tiptil, cu gând de întoarcere, spre partea stângă a văii. Numai ce-ai intrat în bătătură, că un câine mare te zăpseşte şi-ncepe să latre ameninţător. Şi tocmai lătratul câinelui o scoate pe femeie din casă. Îi faci, repede, cu mâna, în speranţa că va potoli dulăul. Ea răspunde şi ceartă cu năduf animaul: „E bătrân, are 15 ani, nu ştiu cât o mai duce-o şi el. Am zis că-l iau cu mine-n munte, la Pravăţ, măcar de s-o prăpădi pe-acolo!”, zice nana armina, „omu’ nimănui”. Nana Armina e subţirică şi supărată. Are 78 de ani şi stă singură în pustietatea asta, cu Ursu, câinele ce bătrân şi-o scoafă cu purcei pe care i-au trântit-o pe cap copiii. Zice vorbe grele nana Armina, vobe de supărare şi neputinţă, căci soţul ei a murit în urmă cu câşiva ani buni şi ea de-atunci se luptă cu singurătatea. Da, are copii şi nepoţi, dar ei nu vor să-nţelegă că femeii i-au slăbit puterile: „Mi-au adus purceii iştia aici, da’ nu-nţăleg că eu nu mai pot! Într-o zi aşa rău mi-a fost, că chiar am zis că trec. N-au ei treabă cu mine. Nu mă-ntreabă nimica. Numa’ să muncesc, da’ eu am ajuns la capătu’ puterilor!” Nana Armina stă în picioare în faţa casei, şi dreaptă, şi adusă puţin de spate, cu cămeşile ei albe înflorate cu negru. Ţi-ar aduce o bucată de brânză, aşa că te cheamă înăuntru, şi spală cu un pic de apă boţul de brânză deasupra lipiturii de pământ care-i încheagă podeaua. O-ntrebi  de obiceiuri, de Sânziene, de iele… Dac-a auzit dac-a văzut ceva, dacă-şi mai aminteşte din tinereţile ei.

Singură, prin creierii munţilor

Nana Armina n-aude. Tresare puţin ca dintr-un somn fantastic şi-apoi spune la repezeală că „nu, nu, de astea nu te-ntreabă nimeni!” Asta şi-atât. Mai mult nimic, ca şi cum femeia aceasta ar şti ceva, dar preferă să păstreze pentru sine taina, parcă dintr-o teamă neştiută. Ea nu le zice nici iele, nici sânziene şi nu va vorbi despre-aceste lucruri. Dar, ţi-ar putea da, pe un preţ de nimic, două cămeşi splendide pe care chiar trupul ei mirosind a lapte le-a purtat la muncă, la animale şi la oi. La ieşire, Ursu nu mai latră. E bătrân şi obosit, ca şi stăpâna lui. Vor pleca amândoi după copii, care-au mers deja cu oile la munte. Singuri, prin creierii munţilor, fără teamă de animale sălbatice sau neprevăzut. Ieşirea din Fundătură e, parcă, mai scurtă. Presărată cu jderi care se reped din pădure, traversând drumul în goană. Departe, foarte departe, după ce drumul te poartă înapoi, spre lume, se zăresc luminile civilizaţiei. De la şosea, parcă şi timpul curge altfel. Mai repede şi întru totul lipsit de atingerea tainelor şi-a fantasticului.