Membru al Uniunii Artiştilor Plastici, Filiala Interjudeţeană Cluj-Bistriţa, şi al Asociaţiei Artiştilor Fotografi din România, Grigore Roibu are zeci de expoziţii personale şi de grup la Deva, Hunedoara, dar şi în Ungaria, Bulgaria, Bruxelles, Scoţia, ba chiar şi în China. Profesor de arte, în cadrul Liceului de Arte „Sigismund Toduţă” din Deva, a fost premiat cu medalii de argint şi de aur la prestigioase competiţii internaţionale, este iniţiatorul unor ateliere şi expoziţii de fotografie care au atras o mulţime de fotografi şi fondator şi al blogului de arte vizuale artavizuala21 – Tradiţii şi experimente. Mai nou, prin fotografiile sale, Grigore Roibu a dus dacii la o expoziţie de prim-rang din Paris.
De la tatăl lui a luat bucuria fotografiei şi chiar el a fost acela care i-a şi cumpărat un aparat de fotografiat Zorki 1 şi Zorki 4, „o copie după AGFA”, după cum el însuşi povesteşte. Aşa a început povestea unei iubiri pentru arte vizuale care continuă şi astăzi.
- Cum a început povestea ta legată de fotografie?
- Ea a început demult, din copilărie, când tatăl meu, care nu mai este, m-a învăţat să fac fotografii pe film. Atunci developam şi măream fotografii în baia ce era transformată în cameră obscură. Tata nu era fotograf, ci inginer, dar făcea fotografie de plăcere, mai mult ca sigur aşa cum se apuca fiecare… cu aparate ruseşti, având copii, fiind trei „a lu’ tata”, mergând la mare, prin ţară…
- Există o istorie a artei în familia ta?
- Dimpotrivă. Eu am fost o „anomalie” a familiei, pentru că tata a lucrat la căile ferate şi a venit la Hunedoara datorită salariilor mai bune din CFU (căile ferate uzinale – n.n.). El a fost născut în Basarabia şi a venit cu bunicii în ’37, când bunicul a avut de ales: ori rămâne cu ruşii, ori cu românii. Au venit cu căruţa la Dorohoi, au ajuns şi pe la Târgovişte, bunicul a fost director de şcoală… probabil de aici vine la mine această aplecare spre învăţământ. Eu sunt un copil crescut de bunici: pentru că Hunedoara era un oraş poluat, la vârsta de patru ani chiar am fost luat de bunici şi crescut aici, la Deva şi apoi, începând din clasa a V-a la şcoala de artă. Liceul de a arte l-am urmat la Cluj.
- Ai ales să studiezi şase ani ceramica artistică, la Cluj. De unde virajul dinspre domeniul tău iniţial de interes, pictura spre ceramică?
- După ce am terminat liceul, în 1989, am dat, mai întâi, examen la secţia Pictură. Atunci, la Institutul de Arte Plastice „Ioan Andreescu” din Cluj, erau doar trei locuri la o secţie. Când am intrat eu în anul întâi, în anul şase a terminat un singur student! Se mai pierdeau pe drum, renunţau, mai plecau în străinătate… În ’91 s-a suplimentat numărul de locuri, aşa că generaţia mea a ajuns la vreo 12 locuri, cu tot cu cele destinate basarabenilor. Nu ştiam mai nimic despre ceramică şi cu ce se „mănâncă” ea. Am avut o a doua admitere în timpul armatei, care mi-a folosit ca experienţă şi antrenament. Virajul ăsta, dinspre pictură, spre ceramică, după ce am înţeles şi eu că ceramica nu înseamnă doar poterie, construcţii de oale şi ulcele, că ceramica artistică este un mod de a gândi, de a inventa forme pentru a exprima idei. Sigur, ceramica se înrudeşte cu pictura prin culoare şi cu sculptura prin formă şi, uneori, prin concepţie, nefiind nici sculptură, nici pictură. În cele din urmă, cum spuneam, am intrat la Institutul de Arte Plastice, transformat în Academia de Arte Vizuale „Ion Andreescu” şi acum în Universitatea de Arte şi Design Cluj-Napoca. În anii de studiu am făcut modulul psiho-pedagocic. Sigur, nu mi-a trecut mie prin cap că o să ajung profesor: când intri la o secţie de specialitate, nu visezi să fii profesor, vrei să fii artist!
- Cum de, totuşi, ai ajuns dascăl?
- Lucrasem un an în proiectare la Macon unde partea de producţie şi nu de creaţie era mai plăcută. A fost o perioadă când am ajuns în şomaj tehnic şi atunci a fost momentul în care am decis să intru în învăţământ: profesor de arte la Şcoala Generală Numărul 7 din Hunedoara. Cu copiii de gimnaziu e un pic mai greu, pentru că sunt mulţi într-o clasă, mai mici şi atunci trebuie să găseşti de fiecare dată modalităţi ca orele să pară un joc de imaginaţie din care ei să râmână cu noţiuni din domeniul vast al lumii artelor. E greu să găseşti ceea ce-i interesează din artele vizuale, dar chiar şi aşa, am încercat să fac ceva cu copii: i-am învăţat cum să picteze icoane pe sticlă. În cazul unui liceu vocaţional lucrurile stau diferit. Din nefericire, pentru că nu avem posibilitatea să realizăm obiectele până în etapa finală, cea a arderilor, cursurile liceului se opresc la cele de modelaj. Când am avut ceva de ars, am apelat la un atelier privat. Asta în condiţiile în care secţia de ceramică chiar şi în liceu trebuie să înveţe nişte paşi: de la studiul modelajului, la analiza limbajului artistic care pun bazele compoziţiei din creaţie şi, nu în ultimul rând, noţiuni despre ceramica utilitară. Ar fi important ca, în timpul cursurilor practice, elevii să înveţe cum se face un negativ şi să folosească în cadrul temelor de creatologie noi materiale.
- De ce anume simţi că are nevoie învăţământul românesc în domeniul artelor?
- Greşeala, la noi, este că se merge pe un anumit meşteşug, pe când tu, ca profesor, ar trebui să dezvolţi creativitatea copilului. Sigur, într-un liceu de artă ele merg în paralel, pentru că liceul de artă oferă şi acele atestate de competenţă profesională şi poţi fi, la sfârşitul celor 12 ani de studiu, desenator, decorator, modelor şi aşa mai departe. Ori tu ar trebui să-i construieşti elevului tău un anumit tip de gândire, pentru că tinerii nu au informaţii despre ceea ce înseamnă arta în lume şi nu ştiu să sintetizeze informaţiile, teoriile şi ipostazele ce ne asaltează acum, mai ales prin intermediul internetului
- În ce priveşte fotografia, ce îţi place cel mai mult să faci?
- Fotografia artistică, în general. Eu caut partea artistică a imaginii. Nu pot să zic că, spre deosebire de alţi fotografi, am un stil care să mă apropie foarte mult de portret sau peisaj, spre exemplu. Pot să vă spun ce nu fac: fiind profesor, nestând în banii ce se pot câştiga din fotografia comercială, pot să îmi permit luxul de nu mă duce la evenimente şi să nu fac fotografie la comandă. Nu vreau să se înţelegă faptul că aş spune că fotografia comercială este ceva compromiţător sau sub un anumit nivel. Din contră, nivelul tehnic al fotografiei comerciale este, poate, mult superior fotografiei artistice, unde există interpretare, dar evenimentele şi mai ales fuga după bani te pervertesc ca artist: după ce prelucrezi sute de fotografii pe zi, ţi se face lehamite şi nu mai ai chef de nimic, cu atât mai mult să stai în faţa computerului pentru a prelucra propriile fotografii. În cazul meu, după nişte dezamăgiri legate de oameni pe care i-am văzut ocupând funcţii unde chiar nu aveau ce căuta, am avut o aversiune faţă de toate şi tendinţa de a mă retrage într-un fel din lumea artistică. Fotografia m-a ajutat să mă redeschid şi să mă reapropii de oameni: de omul simplu, cu care am stat de vorbă pentru a-l înţelege, dar şi de anumite comunităţi artistice, de la care am avut multe de învăţat.
- Cea mai recentă, dar şi cea mai importantă performanţă a ta, din punctul tău de vedere care ar fi?
- Cea mai recentă bucurie este că după frumoasa veste de a avea aceptate cinci lucrări la Salonul de artă fotografică din Ungaria, am primit o nouă veste extraordinară: la Sallon Wallon Art Photographique International din Franţa, salon de fotografii printate, am patru lucrări selectate şi am obţinut un premiu. Pentru prima dată pot spune că am dus dacii pe simezele din Franţa! E vorba despre fotografiile realizate cu membrii organizaţiei Terra Dacica Aeterna, în cadrul unui atelier de fotografie. Sigur, performanţa maximă ar fi două medalii de aur Gold FIAP. De asemenea, mă mândresc cu atelierele de fotografie şi expoziţiile pe care le-am făcut de-a lungul timpului.
- Cum a apărut ideea de a organiza aceste ateliere?
- Iniţiatorii Atelierelor de fotografie am fost eu, Andrei Roseti şi Iulian Solda. Ele au apărut din nevoia de a face un pic de educaţie vizuală, mai ales în rândul elevilor. Fotografia a devenit în ziua de azi o distracţie la fel ca sexul şi dansul. Ei, sigur, nu suntem noi profesorii cei mai buni: de asta le-am şi păstrat gratuite, de asta am şi avut invitaţi de peste tot din ţară. În primul rând, ele au fost destinate elevilor, iar apoi am vrut să alcătuim un grup, de unde să pornim împreună spre alte evenimente. Şi, iacă deja-i al patrulea an în care funcţionează. Nici nu m-am gândit că am putea ajunge până aici! Au fost mulţi oameni de seamă invitaţi în cadrul acestor întâlniri, ne-a fost şi un pic teamă că poate nu va veni lumea, dar pe ansamblu a fost o reuşită. Au fost întâlniri în care s-au spus poveşti frumoase sau triste, poveşti vesele sau pline de învăţături care ne dau de gândit. De la aceste întâlniri aici au apărut şi saloanele fotografice pe care le organizăm în septembrie, saloane ce au devenit un reper cultural pentru ceea ce înseamnă fotografia în Judeţul Hunedoara.
- Unde îţi place să faci fotografii? Care este zona care te atrage? Care e fotografia ta preferată din, poate, zecile de mii pe care le-ai făcut?
- Îmi place să fac fotografii în Apuseni şi la pădureni. Sigur, tu poţi fi foarte ataşat de o fotografie, pentru că ştii povestea din spatele ei, dar un juriu detaşat recunoaşte valoarea imaginii în sine, obiectiv. Da, eu pot să aleg: şi acum mă gândesc la una dintre fotografiile de studio pe care le-am făcut cu o fostă elevă, de exemplu. O altă fotografie, cu care am şi luat premii, este cea a unchiului Petru de la Valea Verde. Noi am mers acolo într-o tabără şi trebuia să ajungem la cascada Pişoaia. Unchiul Petru îşi păştea oile şi ne-a întrebat dacă vrem brânză. Noi toţi am zis că „Daaa! Luăm!”. Când ne-am întors, însă, nimeni nu mai vroia. Am mers înapoi împreună cu gazda, totuşi, pentru că am zis că nu era frumos să facem una ca asta, iar omul ne-a povestit că îi murise nevasta, îi murise fata, era singur într-o cămeruţă din asta, o harababură, tabloul cu soţia şi cu fata, ne-a citit dintr-o Biblie… Noi ne-am cerut scuze că nu prea am mai găsit oamenii care să vrea brânză şi să plătească, dar el ne-a spus: „Nu-i nimic, că pe el îl plăteşte Dumnezeu!” Omul ăsta m-a impresionat! M-a impresionat foarte mult…
Leave a Reply
You must be logged in to post a comment.