Oţelăria Siemens Martin 2, bastionul durilor din fostul combinat

Unul dintre principalii indicatori ai progresului societăţii era, înainte de 1989, producţia de oţel pe cap de locuitor, raportată în tone. Oţelul era din ce în ce mai important, una dintre materiile prime de bază pentru fluxurile de producţie. Desigur, gama de produse se cerea diversificată, aşa că investiţiile au vizat punerea în funcţiu­ne a unor oţelării cu cuptoare de mare capacitate, dezvoltarea oţelurilor alia­te şi înalt aliate, dar şi dezvoltarea a două sectoare adiacente: cel de produse refractare şi a celui care producea dolomita siderizată.

După modernizarea care s-a făcut în 1954 la Oţelăria Siemens Martin, producţia a crescut cu aproape 16 la sută. Cuptoarele Martin au fost mo­dificate, aşa că producţia a crescut de la 30 de tone pe oră, până la peste 50 de tone pe oră, potrivit lui Romulus Ioan, fostul director al Combinatului Siderurgic şi hunedoreanul care a întreprins un amplu studiu asupra metalurgiei hunedorene. Datele colectate de acesta în cele două volume intitulate „Istoria Uzinei de Fier. Hunedoara, Eisenmarkt, Vajdahunyad” arată că, după mo­dificările constructive aduse cuptoarelor Martin, greutatea lingoului turnat ajunge la 3,6 tone. 1952 este anul în care la Hunedoara se începe turnarea lingourilor în lingotiere montate pe trenuri de turnare. Dezba­terea lingourilor de pe vagoneţi se făcea cu o macara, iar odată cu noile măsuri producţia creşte considerabil. În 1960 numai la această oţelărie se rea­lizează întreaga producţie a anului 1938. În 1965 producţia ajunsese, deja, la peste 370.000 de tone pe an. Şi calitatea este în creştere: oţelurile de carbon, mai apreciate, cresc ca pondere a producţiei, de la aproximativ o treime, la mai bine de jumătate. Foarte aproape de anii 1980 Oţelăria Siemens Marin 1 (OSM 1) avea cinci cuptoare cu capacitatea totală de 100 de tone şi un melanjor cu capacitatea nominală de stocare a fontei de 200 de tone. Hala cuptoarelor avea 120 de metri lungime şi o deschi­dere de 24 de metri, alimentarea cuptoarelor cu fontă se făcea pe un pod rulant, iar fierul vechi era transportat cu vagoanele.

OSM 2, cea mai mare oţelărie din România
Oţelăria Siemens-Martin 2 (OSM2) începe cu o capacitate de 185 de tone în luna iunie a anului 1958. „Dinamica investiţiilor la această oţelărie era una debordantă şi urma să finalizeze cea mai importantă capacitate de producţie a oţelului, la acest moment, din România”, precizează, în studiul său, Romulus Ioan. Încă două cuptoare cu o capacitate de 185 de tone se deschid în acelaşi an. După 1960, la OSM2, începe construcţia blocului nr. 2 Cuptoare, compus din trei cuptoare noi, fiecare cu o capacitate de 400 de tone. Patru ani mai târziu se mai deschide un bloc cu două cuptoare, cele vechi intră în modernizare, astfel încât în 1967 oţelăria Siemens Martin 2 era cea mai mare oţelărie din România. Preocupările pentru reducerea poluării, pe de altă parte, erau, desigur limitate la cunoştinţele tehnice ale acelor vremuri. În ciuda prafului roşu care acoperea totul pe o distan­ţă de câţiva kilometri, hunedorenii se mândreau cu cerul purpuriu, văzut de toată lumea ca un semn de prosperitate. De altfel, una dintre monografiile oraşului poartă chiar acest nume: „Sub cerul purpuriu al Hunedoarei”.

Un cuptor cât toată producţia naţională
Acum producţia unui singur cuptor nou de 400 de tone echivala întreaga producţie a României anului 1938, iar în 1958, după inaugurarea Blocului 1 de cuptoare de la OSM 2, Hunedoara depăşeşte producţia uzinei de la Reşiţa. Potrivit statisticilor vremii, în 1960, odată cu pornirea blocului 2 de cuptoare, Hunedoara îşi majorează încă o dată producţia şi ajunge să producă mai bine de jumătate din oţelul României. În 1960 la Hunedoara era produs aproape 67 la sută din totalul producţiei de oţel a ţării. Hunedoreanul Romulus Ioan vorbeşte despre Oţelăria Siemens Martin 2 ca despre o maşinărie infernală, care era, în acelaşi timp, un adevărat decantor pentru cadrele tehnice. „Şefii de secţie OSM2 nu erau longevivi în funcţie, afirmă Romulus Ioan. Uzura zilnică, responsabilitatea cifrelor de plan, a consumurilor, exercitau o presiune continuă, care nu era suportată de oricine, era o poziţie pentru ca­racterele tari. Se cunoaşte că toţi inginerii fugeau de această oţelărie ca dracu’ de tămâie, tomai fiindcă ritmul infernal al acestei oţelării era greu de suportat”. Secţia avea o mulţime de ateliere şi peste 1.000 de salariaţi, însă nu doar fluctuaţia şefilor era mare, ci şi cea a personalului inferior: 100 de oameni (cam 10 la sută din total) plecau de aici în fiecare lună, fiind înlocuiţi cu noi angajaţi. Aceştia lucrau în ateliere separate de elaborare şi turnare a oţelului, reparaţii mecanice-electrice, ateliere mecanice, reparaţii, un sector de sudură, altul de zidărie, dar şi un sector de oxigen şi unul de automatizare electronică.

Hunedoara, lider pe ţară la producţia de oţel
În perioada 1975-1984 capacitatea de producţie avea să fie mărită din nou, printr-un amplu program de investiţii. Înte timp, la Oţelăria Electrică 1 (OE1) se produceau cele mai fine produse ale industriei siderurgice ale momentului, gama de oţeluri inoxidabile cuprinzând nu mai puţin de 45 de tipuri diferite. La Oţelăria Electrică 2 (OE2), construită după ultima tehnologie mondială, cuptoarele au fost inaugurate în 1978, respectiv 1979. Potrivit doctorandului în metalurgie Romulus Ioan, introducerea turnării continue urma să încununeze dezvoltarea noului modul de fabricaţie, după punerea în funcţiune a celui de-al treilea cuptor, în 1990. Din nefericire pentru oraşul Hunedoara, lucrurile au evoluat într-o altă direcţie, pornirea maşinii de turnare continuă făcându-se abia în 1998.