Cum a ajuns “dacul” din Fizeş (foto)model la Paris

Era un puşti de numai 13 ani, „un chiştoc de copil”, cum el însuşi se vede, prin pânza amintirii, când a ajuns la Noaptea Albă a Muzeelor, unde avea să vadă primul dac, pe Oroles. „Era impresionant, avea părul lung, barbă, un costum extraordinar, iar eu ţin minte că m-am întors spre maică-mea şi i-am zis: Vreau aşa ceva!”. A început, apoi, să citească despre daci cam tot ce-i cădea în mână, dar nu l-a ţinut prea mult: era prins cu şcoala, avea de lucru şi acasă, în gospodărie ori la câmp, aşa că, pentru o vreme – cel puţin, a lăsat dacii la o parte. Au trecut cinci ani până când dorul de istorie s-a reaprins.

Absolvent de management, muncitor la muzeu

De loc din Fizeş, Vlad Cioran a terminat Liceul Pedagogic, iar apoi Managementul la Petroşani, pentru că era mai aproape de casă, iar astfel cheltuielile erau mai mici şi, între timp, s-a angajat ca muncitor la Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva (MCDR). Şi, desigur, s-a înscris în organizaţia Terra Dacica Aeterna. O organizaţie de „reenactment”, cum spun membrii ei. Adică reconstituiri ale vieţii antice, cu tot ce presupunea aceasta: ateliere de meşteşugărit, de confecţionat arme, bucătărie antică, dar şi faimoasele lupte între daci, romani şi nu numai. „Eu m-am înscris şi la daci şi la romani. Pot să fiu dac sau roman, în funcţie de nevoia de oameni de moment din organizaţie”, povesteşte Vlad, „dacul” din Fizeş. „Sigur, Terra Dacica Aeterna mai include şi sarmaţi, o populaţie nordică aliată a dacilor, ai cărei războinici se spune că ar fi fost cumpăraţi, ulterior, de romani, ca mercenari”, povesteşte Vlad.

Cămaşă de zale şi blană pe umerii nobili

Îi flutură pletele lui frumoase în vânt, pe deasupra blănii pe care o poartă pe umăr, iar turiştii mari şi mici se opresc să-l admire şi să-l roage să facă măcar o fotografie cu ei. Vlad se scuză şi zice că nu prea are voie. Aici e… cumva acasă la romani. Nu prea erau daci pe la Sarmizegetusa Ulpia Traiana!, explică el. Şi, totuşi, cum a ajuns să joace rolul de mândru luptător dac? „Când am intrat eu în trupă nu prea erau auxiliari romani, doar un arcaş palmirian. Nici bani prea mulţi nu aveam pentru un echipament de legionar pentru toată lumea, iar Marius Barbu, fostul preşedinte al filia­lei, a venit cu o variantă mult mai ieftină: coif, spadă lungă, pe care putea să le facă el, el fiind unul dintre fie­rarii noştri, cămaşă de zale şi scut. Avem două tipuri de armate auxiliare în zona Hunedoarei, germanicii şi auxiliarii britanici. Noi ne-am axat pe auxi­liarii britanici.”, explică hunedoreanul.

Costum de dac, inspirat de pe Columnă

Atât de pasionat e de ceea ce face, încât nu doar că a citit o mulţime de cărţi, pentru că, aşa cum singur spune, „n-a vrut să fie habarnist”, ci şi-a făcut inclusiv lucrarea de licenţă pornind de la organizaţia Terra Dacica Aeterna. Tema aleasă: metode şi tehnici de previziuni economi­ce pentru prognoze, folosind metoda extrapolării pentru aprecierea cheltuielilor în organizaţie. Între timp, apreciat pentru seriozitatea şi dedicaţia pe care a demonstrat-o în organizaţie, a fost ales vicepreşedinte al Filialei din Deva. În acest moment Terra Dacica Aeterna are peste 100 de membri, sediul central la Cluj-Napoca, şi filiale la Sibiu, Braşov, Constanţa, Bucureşti şi câţiva membri în Secuime, iar în ultimii ani s-au dezvoltat tot mai multe festivaluri de reconstituiri istorice. Cum şi-a confecţionat „recuzita” lui de luptător dac? „Primul costum, greşeala începătorului, am vrut să-l fac alb, însă mi-au zic colegii că, dacă vreau să-mi fac costum, tocmai alb nu ar trebui să aleg. Dacii îmbrăcaţi în alb sunt văzuţi doar în filme, pentru că, de fapt, era o culoare foarte greu de obţinut. Columna lui Traian a fost principala sursă de inspiraţie pentru costume, arme, scuturi şi tot ce vrei. Sigur, Columna era pictată, dar culorile s-au şters în timp. Prin anii ’70 un cercetător italian a analizat fragmente din Columnă la microscop şi a descoperit care erau culorile, inclusiv nuanţele costumelor. Ce se ştie cu si­guranţă e că erau făcute, în principal, din cânepă, lăsată aşa, naturală, deci un galben mai şters, sau vopsită cu plante şi minerale din zonă. Se foloseau pentru vopsit frunze de ceapă, nuc, astfel că toate culorile erau ceva mai şterse. Albul era foarte greu de obţinut. Oricum, ideea e să nu ai doar un rând de haine şi să combini culorile: altfel eşti cumva cam… dintr-o bucată!” (râde)

Prin magazine second, după ţesături „antice”

Ca să-şi găsească material din care să-şi facă aceste costu­me cu care impresionea­ză a colindat toate magazinele de metraje: „Doamnă, daţi-mi un material în care să se vadă ţesătura!” „N-avem!” A umblat aşa mult şi bine, iar după ce a epuizat toate variantele, s-a apuat să colinde magazinele second-hand. Cu chiu cu vai, în cele din urmă, a găsit aici un material potrivit, care aducea cu ceea ce căuta el. Materie primă pentru primii săi pantaloni de dac. Ultimele războaie de ţesut din judeţ au fost urcate în poduri şi nu le mai foloseşte nimeni, aşa că Vlad n-a mai avut la cine apela. Şi-a făcut, în cele din urmă, pantaloni, cămaşă, a găsit uşor o curea, apoi ciorapii şi opincile, purtaţi mai ales de nobili, căci dacii de rând umblau mai mult desculţi. Două fibule şi un lanţ cu pandantiv, decoraţii primite în urma luptelor, îi ţin pe umeri o blană „estetică”, aşa cum îi spune Vlad.

Vlad Cioran, în costumul lui de luptător dac

„Adversarul tău e mai important ca tine”

Au trecut zece ani de când hunedoreanul, copil pe atunci, a văzut pentru prima oară un dac. Astăzi, când el însuşi a îmbrăcat costum de luptător mândru şi reprezintă organizaţia din care altădată abia visa să facă parte, spune că niciodată nu ajungi la nivelul pe care îl doreşti. „Modelele mele sunt chiar colegii mei, Marius Barbu, Andrei Mihai, Andrei Pogăciaş şi alţi vechi membri. Sunt oameni buni la toate, care, pe lângă faprul că sunt doxă la partea de informaţii, se pricep la o mulţime de alte lucruri!” Pasionat de fotografie, a ajuns la atelierele organizate la Deva de Grigore Roibu, iar artistul foto l-a imortalizat în nişte fotografii superbe, cu care a şi câştigat un premiu la saloanele de fotografie Sallon Wallon Art Photographique International din Paris. Falx, arme împrumutate de la celţi, spade de diferite dimensiuni, arme de influenţă germanică – saxul, cosoare, celebrul pumnal, sica dacică, arcuri asemănătoare cu cele scitice… Cam acesta e arsenalul armelor dacice, iar principala regulă în timpul luptelor e: „Adversarul tău e mai important ca tine”. Mereu trebuie să ai grijă ce şi cum loveşti, pentru că lupta trebuie să pară crâncenă, dar, în acelaşi timp, trebuie să-ţi protejezi inamicul, care, de fapt, e colegul tău de organizaţie şi, cel mai adesea, unul dintre cei mai buni prieteni. Numai antrenamentul serios e cel care te învaţă să anticipezi mişcările viitoare ale partenerului de luptă. „Împungi, loveşti pe lateral, pe deasupra sau, având foarte multe antrenamente, ajungi să ştii care va fi următoarea mişca­re a adversarului şi ştii cum să te aperi. Sigur, noi avem lamele armelor teşite. Dar chiar şi aşa, însă, te poţi alege cu tăieturi, cucuie, arcade sparte, julituri, degete rupte sau zdrobite… De altfel, în ultimii ani am mai observat un lucru, şi nu pot să nu spun asta: mulţi dintre cei din public vor foarte multă violenţă, dar prioritatea noastră este să facem o demonstraţie de luptă tocmai fără a răni pe cineva”.

Daci, romani şi sarmaţi vin la Ulpia în 30 şi 31 iulie

Ce ar trebui să ştie publicul despe luptele dintre daci şi romani? Că un legionar singur e un legionar mort, pe când dacii erau foarte mobili şi nu toţi aveau scuturi, ci doar arme. „Ei puteau să intre în rândul romanilor şi să facă prăpăd, dar pentru că romanii erau mult mai mulţi şi mult mai bine organizaţi, nu prea aveau multe şanse. Deşi, după primele încleştări cu romanii şi dacii au început să se organizeze şi să-şi adapteze stilul de luptă. Îi aşteptăm cu drag la Festivalul Roman Ulpia Traiana Sarmizegetusa – „In Memoriam Dorin Alicu”, între 29 şi 31 iulie (în 29, ziua deschi­derii, Festivalul se va desfăşura la Haţeg, iar ulterior la Ulpia Traiana Sarmizegetusa). Cel mai interesant va fi la partea de ateliere, unde publicul poate interacţiona cu dacii şi romanii, doritorii vor putea să lucreze în atelierele de făcut cămăşi de zale, os şi corn, cele mai interesante vor fi ateliere de lucru cu lutul, la gherghefe şi împletit lână… Ar trebui să ştim că dacii nu sunt sălbaticii ăia care umblă doar în pantaloni şi se bat, că dacii aveau o cultură dezvoltată a fierului şi o mare bucurie şi curaj în a trăi viaţa, cu bunele şi mai puţin bunele ei. Ce contează cel mai mult pentru Vlad, care spune despre sine însuşi (modest) că, în afara pletelor lui bogate, n-are nimic spectaculos? Bucuria dinaintea luptei. „La început, îmi făceam o mulţime de gânduri: dacă n-o să-mi iasă strigătul de luptă, dacă voi aluneca, dacă nu voi sta încruntat aşa cum trebuie?… Acum ştiu ce am de făcut şi ştiu mereu că vom face tot ce ne stă în pu­tere ca lucrurile să iasă bine”. De altfel, tocmai ăsta pare să fie scopul lui în viaţă: pentru că nu-i plac deloc conflictele, caută să meargă cu grijă pe sârma subţire a înţelepciunii şi-a echilibrului, şi tot ce vrea e, până la urmă, să facă şi să vadă lumea fericită.