La parlamentare, românii pot vota împotriva Justiţiei

Articolul a fost vizualizat de 970 ori

E suficient un interes comun major, pentru ca în politică alianţele să sudeze poziţii  aparent ireconciliabile. Alternanţa pupat – scuipat nu este ceva neobişnuit pentru un adevărat om politic, cu condiţia ca ridicolul schimbării de atitudine să fie răsplătit satisfăcător sau prin câştigarea de influenţă şi putere, sau prin neutralizarea unui pericol comun, dacă nu prin ambele.
În această cheie cred că ar trebui citite semnalele politice care se fac simţite în întâmpinarea alegerilor parlamentare din toamnă. Se relevă apropieri surprinzătoare, care până mai ieri păreau prohibite de antipatii, dacă nu chiar duşmănii, crunte. Şi, într-adevăr, există în spate o istorie comună suficient de condimentată ca domnii Tăriceanu şi Bă­sescu, dacă nu s-ar ocupa cu politichia, să nu-şi mai dea unul-altuia nici măcar “Bună-ziua!” câte zile or mai trăi. După deconspirarea bileţelului cu “Dragă Traiane…”, duşmănia dintre cei doi a erupt mereu în decla­raţii vitriolate, peste care acum două sute de ani nu s-ar fi trecut decât prin duel şi moarte de om.
Până de curând, însă. Făcută în volte subtile, observăm de ceva timp o apropiere surprinzătoare între cel numit de Băsescu  “liberalul roşu” şi cel botezat  de  Tăriceanu “mitocan”. E aproape o declaraţie de fan ultima caracterizare a lui Băsescu făcută de vechiul său inamic. După ce consta­tă că fostul preşedinte nu e prost, Tăriceanu îi aduce public elogii lui Băsescu care, iată, “are experienţă, e erodat, este foarte mobil in­telectual, are multe calităţi pentru politică”. Ca să arate că mugurul de admiraţie este împărtăşit, domnul Băsescu a lansat la rândul său un mesaj din care reiese clar o apropiere de Călin Popescu Tăriceanu, pe care l-a rugat recent să primească nişte oaspeţi de peste hotare. Semnalul este clar: nu poţi suna pe cineva să-i trimiţi nişte oameni în vizită decât dacă te afli în relaţii cât de cât cordiale cu acea persoană.
De unde până unde această simbioză pre-electorală între “liberalul roşu” şi “mitocan”?  Ce îi uneşte acum pe cei doi? Răspunsul nu poate fi decât unul singur: frica de Justiţie! Ura împotriva ei, mai ales împotriva DNA-ului, pare să-i reapropie pe vechii duşmani. Dacă ne uităm atent la declaraţiile lor, vom vedea că binomul Băsescu – Tăriceanu formează vârful de lance pe care politica românească l-a scos la înaintare în lupta împotriva Justiţiei. Sunt absolut convins că dacă în această toamnă va fi pus la cale un “blitzkrieg” împotriva legisla­ţiei penale, el va pleca de la ALDE şi/sau PMP. Pentru că, nu-i aşa?, interesul naţional moştenit acum de Traian Băsescu de la Generalul Oprea va cere tot mai in­sistent anihilarea DNA şi SRI, în timp ce pentru optica inversată a domnului Tăriceanu drept ar fi un stat care să-i ducă pe corupţi cât mai ocolit, dacă nu chiar deloc, spre condamnare.  Şansele ca lucrarea necurată să izbândească sunt mari, pentru că PSD-ul lui Liviu Dragnea va fi acolo cu bilele albe, împreună cu toţi penalii transpartinici din Parlament.
Şi mai e ceva! Tristele figuri politice ale domnilor Bă­sescu şi Tăriceanu mai sunt unite de o conjunctură comună: au fost primii care, ca preşedinte şi prim-ministru aflaţi într-o alianţă politică,  au avut toate mijloacele necesare de putere ca să scoată ţara din combinato­rica venală patronată de Năstase, să dezlege Justiţia, să repună România pe direcţia statului de drept, împănat cu investiţii, dezvoltare şi prosperitate pentru dumneavoastră.
Nu au făcut-o! Din contră, după preluarea puterii, fiecare s-a arătat gelos pe corupţia celuilalt, au rupt relaţiile şi au urcat România pe culmi de furt şi fraudă faţă de care corupţia de tip Adrian Năstase pare azi artizanat.
Şi acum domnii Băsescu şi Tăriceanu se recuplează ca să ceară, practic, voturi antijustiţie.
Le vor primi oare?

About Adrian Sălăgean